Page 12 | Itinerar Biblic (2024)

Dragi prieteni, pe măsură ce ne acomodăm cu textul și maniera de comunicare a mesajului Sfintei Scripturi, căpătăm și o ușurință în utilizarea terminologiei biblice – pe care însă trebuie să avem răbdarea s-o aprofundăm – ca s-o-nțelegem mai bine, dar și ca s-o explicăm celor dornici să capteze corect Cuvântul lui Dumnezeu. Să nu cădem deci în capcana de a manevra o terminologie... de a practica un jargon care să ne facă să părem inițiați sau cunoscători în ale teologiei. Nu e deloc cazul să epatăm cu așa ceva – pentru că vom fi judecați după vorbele noastre; pt că nu avem voie ca faptele să nu se potrivească vorbelor; și pt că oamenii se uită la ce facem și cum trăim, și mai puțin la cuvintele pe care le folosim! (Dar și acestea sunt importante!!!)
De exemplu, un concept cât se poate de specific Bibliei este „împietrirea inimii” (sau „inimă împietrită”), și desemnează o problemă extrem de serioasă, cu efecte dintre cele mai grave în vieţile noastre (pluralul e corect, pt că mă refer atât la viața terestră, cât și la cea veșnică). Simplu spus, împietrirea inimii este un fenomen prin care, sub influența păcatului și-n delăsarea firii, omul devine insensibil și inert față de orice manifestare sau mesaj al lui Dumnezeu. În Scriptură, întâlnim destule cazuri, iar în cartea unde suntem – Exodul – oameni cu inima împietrită sunt în primul rând Faraon şi egiptenii, care se opun atât lui Dumnezeu cât și plecării evreilor-robi... Îi vom găsi însă în scurtă vreme la fel de împietriți și pe cei din poporul ales, care nu mult după aceste experiențe extreme din Egipt se vor manifesta și ei la fel. Și-ntr-un caz și-n altul, Dumnezeu este nevoit să-i zdrobească serios pe cei afectați de virusul necredinței, care împietreşte inima. Tragem aici un hotărât semnal de alarmă! Pentru că o inimă împietrită este în primul rând o piedică în calea binecuvântărilor. Iar apoi, așa cum continuă să ne avertizeze Scriptura (Romani 2:5) „cu împietrirea inimii tale, care nu vrea să se pocăiască, îţi aduni o comoară de mânie pentru ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu, care va răsplăti fiecăruia după faptele lui.” Să nu amânăm cercetarea propriilor inimi și să nu ne jucăm cu Dumnezeu!
Dintr-un punct de vedere, Faraon era responsabil de ce se petrecea în Egipt. E clar că noi oamenii ne influenţăm unii pe alţii într-o mare măsură; se spune că fiecare persoană și context este rodul interacțiunilor cu ceilalți și-al actelor celorlalți, care, da – pot fi determinanți pentru ce suntem, unde/cum/ce facem... Faraon – ca monarh absolut – avea o mare influenţă și-un serios impact asupra poporului egiptean, dar tot nu dorea (sau nu putea) să se schimbe, ci „și-a împietrit inima”, împotrivindu-se deci fățiș lui Dumnezeu.
El n-a plănuit și nu dorește să recurgă la pedepse; mult Și-ar fi dorit El o relație de bună-nvoire, de acceptare a Suveranității Lui, urmată degrabă de răsplătiri. Caracteristică Domnului este mai degrabă izbăvirea, mântuirea, iar nu urgia – dar El este și un Dumnezeu drept (care Și-a reținut până acum aplicarea dreptății, altfel niciunul n-am mai fi în picioare!) Mă gândesc că putem extrage de aici un principiu real şi valabil în orice vreme: când e vorba despre distrugere, noi oamenii putem fi o forţă semnificativă – pentru că ne lăsăm manipulați de nimicitorul, diavolul. Izbăvirea însă nu poate fi dată și lucrată decât de Dumnezeu! El este Creatorul și Restauratorul și Răscumpărătorul prin excelență!
Acest lucru este evident şi în cazul urgiilor, dar se vede cel mai bine în izbăvirea adusă în lume de jertfa Fiului lui Dumnezeu, Domnul nostru Isus Hristos. Dragii mei, izbăvirea vine numai prin Domnul nostru. Nimeni altcineva, indiferent de puterea pe care afirmă sau crede că o are, nu poate izbăvi. De ce? Pentru că este vorba despre o putere a sacrificiului, a dragostei care se jertfește, pe care nimeni altcineva, cu excepţia Domnului Isus n-a avut-o și n-ar fi putut-o realiza!
La fel și-n ceea ce priveşte izbăvirea poporului evreu din robia egipteană: numai Dumnezeu-Yahweh-El-Shadai putea s-o gândească și s-o concretizeze. Cu toată împotrivirea lui Faraon, Dumnezeu va scoate poporul Său pentru că nimeni nu poate să-i stea împotrivă.
Suntem acum la capitolul 9 din cartea Exodul. Până aici, asupra Egiptului se abătuseră patru urgii: transformarea apei în sânge, broaştele, păduchii și muştele. În toate acestea, egiptenii au putut vedea mâna puternică a Domnului. Faraon în schimb nu vrea să cedeze. De aceea Dumnezeu va continua să aducă urgii asupra Egiptului, și să Se ocupe de de inima împietrită a lui Faraon, precum şi de poporul său.
Prin cele alte trei noi plăgi conținute, capitolul 9 continuă relatarea seacă a unei încăpățânări neverosimile și a consecințelor ei dezastruoase; așa e când Dumnezeu folosește inima-mpietrită înspre distrugerea lentă, implacabilă a celui ce-o manifestă. Adițional, și deloc de neglijat, câtă vreme Faraon se va împotrivi cu trufie și aroganță Domnului Dumnezeu, chin şi dezastru va cădea asupra ţării Egiptului şi asupra locuitorilor săi. Până în acest capitol, ni s-a repetat că Faraon şi-a împietrit inima, însă de acum vom constata că Dumnezeu îi împietrește inima. Refuzul constant al lui Faraon de a-L recunoaşte pe Domnul Dumnezeu şi de a se supune voii Sale îl aduce în situația de a se confrunta cu puterea Lui. Dumnezeu vrea să ne inunde cu binecuvântări şi să ne salveze, dar refuzul nostru poate transforma binecuvântarea în blestem, și acesta este cazul lui Faraon.
Luăm notă acum de CEA DE-A CINCEA URGIE – CIUMA.
Domnul a zis lui Moise: „Du-te la faraon şi spune-i: «Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeul evreilor: „Lasă pe poporul Meu să plece, ca să-Mi slujească. Dacă nu vrei să-l laşi să plece şi dacă-l mai opreşti, iată, mâna Domnului va fi peste turmele tale de pe câmp; peste cai, peste măgari, peste cămile, peste boi şi peste oi; şi anume, va fi o ciumă foarte mare. Dar Domnul va face deosebire între turmele lui Israel şi turmele egiptenilor, aşa că nu va pieri nimic din tot ce este al copiilor lui Israel.”» Domnul a hotărât vremea şi a zis: „Mâine, va face Domnul lucrul acesta în ţară.” Şi Domnul a făcut aşa, chiar de a doua zi. Toate turmele egiptenilor au pierit, dar n-a pierit nicio vită din turmele copiilor lui Israel. Faraon a trimis să vadă ce se întâmplase: şi iată că nicio vită din turmele lui Israel nu pierise. Dar inima lui faraon s-a împietrit şi n-a lăsat pe popor să plece. (Exodul 9:1-7)
Herșaf, Ptah, Ra, Osiris, Hator, Set au fost câțiva din zeii reprezentați de animale și considerați protectori ai animalelor egiptenilor, vizați prin această nouă lovitură a lui Iahweh. Ne-am putea imagina că, în sfârșit, după această nouă calamitate, Faraon va ceda și va fi de acord să lase poporul să plece... mai cu seamă când și-a dat seama de departajarea pe care o făcuse Dumnezeu între vitele egiptenilor și cele ale evreilor, care nu suferiseră nicio atingere! Era clar pentru oricine că atâtea lucruri extraordinare nu se puteau întâmpla de la sine; doar că Faraon tot nu vrea să accepte că Dumnezeu e implicat în aceste urgii, şi că ele se ocupă de împăratul, religia și poporul Egiptului
Am făcut o excursie odată să vedem piramidele, împreună cu un grup de turiști. La întoarcere, un cunoscător al zonei ne-a întrebat: „Aţi văzut mumiile taurilor?” „Nu”, am spus noi. „Atunci aţi ratat cel mai important lucru”. Câţiva din grup s-au întors să le facă poze, dar eu am refuzat să mai merg 20 km prin căldura aceea ca să văd... mumiile taurilor! Ele există – cu sutele – înmormântate cu reverenţă în sarcofa*ge, iar arheologii tocmai ce-au început să le dezgroape. Apis, boul negru, era venerat în Egipt. Cel de-al doilea mare templu construit în Egipt se află la Memfis şi a fost construit pentru închinarea la boul negru Apis. Se credea că Apis era întruparea lui Ptah din Memfis. Apis, care se credea că a fost născut dintr-o rază de lună, se distingea prin câteva caracteristici. Un nou Apis se năştea după ce murea cel bătrân. Taurul mort era îmbălsămat şi îngropat la Memfis. Sufletul său păşea în cele veşnice ca Osiris-Apis.
Poate vă gândiți că egiptenii din vremea aceea, precum indienii de azi, venerau vreo vită oarecare, iar Dumnezeu probabil că zâmbea văzând acest lucru. Nu știu dacă zâmbea și când a decis să continue să-Și îndrepte judecăţile împotriva acestei religii idolatre, groaznică şi înrobitoare, care îi influenţa atât pe egipteni, cât şi pe israeliţi. Cum am spus, vom vedea mai târziu că din păcate și poporul Israel a căzut în idolatrie... iar de-atunci încoace, aproape toată omenirea a plătit sau plătește tribut acestei forme false și dăunătoare de închinare la zei greșiți!
Cum am mai spus, la fel ca urgiile a treia și a noua, nici CEA DE-A ŞASEA URGIE nu a fost anunțată în prealabil lui Faraon.
Domnul a zis lui Moise şi lui Aaron: „Umpleţi-vă mâinile cu cenuşă din cuptor, şi Moise s-o arunce spre cer, sub ochii lui faraon. Ea se va preface într-o ţărână care va acoperi toată ţara Egiptului; şi va da naştere, în toată ţara Egiptului, pe oameni şi pe dobitoace, la nişte bube pricinuite de nişte băşici fierbinţi.” Ei au luat cenuşă din cuptor şi s-au înfăţişat înaintea lui faraon; Moise a aruncat-o spre cer, şi ea a dat naştere, pe oameni şi pe dobitoace, la nişte bube pricinuite de nişte băşici fierbinţi. (Exodul 9:8-10)
Egiptenii se temeau de epidemii, de aceea invocau spre protecție mai mulți zei: Sekhmet, Sunu, Isis. Închinarea către ei nu le-a fost însă de niciun folos de astă dată, în confruntarea cu mânia lui Dumnezeu, stârnită aproape în continuarea celei precedente. Una de la care nu s-au putut sustrage nici măcar vrăjitorii din preajma Faraonului. Monarhul îi avea întotdeauna în jurul său pe înțelepții și magicienii Regatului, cu care se sfătuia. Prin cine știe ce metode, aceștia reușiseră să reproducă primele urgii, dar la celelalte asistaseră neputincioși... și parcă-i văd: la fel de uluiți de „degetul lui Dumnezeu”! Iată că de data aceasta, judecata lui Dumnezeu cade și peste ei. Nu doar că nu pot să contrafacă această urgie, dar nici n-au putut să apară nici înaintea lui Faraon, nici înaintea lui Moise – să-i țină piept, eventual! – pentru că erau și ei plini de băşici (unii traduc bube, alții vărsat negru, alții furuncule sau abcese, oricum era o afecțiune epidermică). Lațul se strângea, Dumnezeu Se atingea de oamenii din cercul lui Faraon, și se apropia de însăși persoana lui!
Vrăjitorii nu s-au putut arăta înaintea lui Moise, din pricina bubelor; căci bubele erau pe vrăjitori, ca şi pe toţi egiptenii. Domnul a împietrit inima lui faraon, şi faraon n-a ascultat de Moise şi de Aaron, după cum spusese Domnul lui Moise. (Exodul 9:11-12)
Acum, pentru prima oară, Dumnezeu loveşte trupul fizic al omului. Preoţii care slujeau în templele egiptene trebuiau să fie curaţi, fără să aibă vreo boală sau vreo erupție pe corp. Deodată, aceste băşici apar pe trupurile lor şi ei devin necuraţi, cu alte cuvinte, nepotriviţi pentru a sluji la temple, ceea ce duce la oprirea închinării (oricum false!) în Egipt.
Am avut prilejul să vizitez și o parte din ruinele de la Memfis (povestește John Vernon McGee); în bună măsură, acestea sunt dispărute, dar arheologii dețin informații despre dimensiunea acelui mare oraş. Se spune că de-a lungul fiecărei artere se înșira templu după templu. Erau peste o mie de temple în Memfis, şi în toate erau cete de preoţi care slujeau. Puteţi să vă imaginaţi ce ravagii au provocat aceste băşici tuturor slujbelor de la temple. Totul se contramandase! Toate luminile strălucitoare se stinseseră!
Mi-aduc aminte că am prins o pană de curent în Las Vegas. În acel vârtej strălucitor, se află parcă mai multe becuri decât oriunde în lume. Mi s-a spus că dacă zbori într-un avion deasupra Las Vegas-ului în timpul nopţii, parcă te-ai apropia de soare. Atunci, însă, avaria a stins toate luminile, moteluri s-au închis, oameni au plecat. A fost o situație penibilă – care însă a fost rezolvată destul de repede... Cam așa trebuie să fi fost cu închiderea templelor din Memfis, cum a fost în Las Vegas pe durata penei de curent – conchide John Vernon McGee. Religia falsă intrase în faliment. Toată lumea era plină de băşici. Preoţii nu putea sluji la temple. Erau probabil anunțuri la intrare: SLUJBĂ SUSPENDATĂ TEMPORAR! CONCEDIU MEDICAL! TEMPLU ÎN CARANTINĂ! Dar Faraon – tot nu s-a sinchisit!
Domnul a zis lui Moise: „Scoală-te dis-de-dimineaţă, du-te înaintea lui faraon şi spune-i: «Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeul evreilor: „Lasă pe poporul Meu să plece ca să-Mi slujească. Fiindcă, de data aceasta, am să trimit toate urgiile Mele împotriva inimii tale, împotriva slujitorilor tăi şi împotriva poporului tău ca să ştii că nimeni nu este ca Mine pe tot pământul. Dacă Mi-aş fi întins mâna şi te-aş fi lovit cu ciumă, pe tine şi pe poporul tău, ai fi pierit de pe pământ. Dar te-am lăsat să rămâi în picioare ca să vezi puterea Mea, şi Numele Meu să fie vestit în tot pământul.” (Exodul 9:13-16)
Nu se poate preciza dacă și Faraon era afectat de băşici; Scriptura spune că bubele erau pe vrăjitori și pe toți egiptenii, și nu face o mențiune expresă în ce-l privește pe suveran. Oricum, Dumnezeu continuă să ceară eliberarea poporului Israel prin slujitorul Său, Moise. De câte ori am citit: „Lasă pe poporul Meu să plece ca să-Mi slujească”? Vă spun eu: acum a fost a șaptea oară! Dar Faraon se încăpățâna să refuze ca poporul să părăsească ţara. Inima lui era mai tare decât piatra!
Se pare însă că Dumnezeu avea de gând să-l folosească pe Faraon pentru a-Şi arăta puterea nu doar în Egipt, ci pe întregul pământ. Acesta este un caz când Dumnezeu foloseşte mânia și împotrivirea unui om pentru a Se slăvi pe Sine, după cum scrie în Psalmul 76:10: „Omul Te laudă chiar şi în mânia lui…”
Dar mai importantă și mai înspăimântătoare decât mânia oricărui potentat pământesc, indiferent cine-ar fi el, de ieri sau de azi, este mânia pogorâtă din cer, care se va constitui în cea de-a ŞAPTEA URGIE – GRINDINA, una de-o forță cum nu se mai văzuse:
„Dacă te mai ridici împotriva poporului Meu şi dacă nu-l laşi să plece, iată, mâine, la ceasul acesta, voi face să bată o piatră aşa de mare, cum n-a mai fost în Egipt, din ziua întemeierii lui şi până azi. Pune-ţi, dar, la adăpost turmele şi tot ce ai pe câmp. Piatra are să bată pe toţi oamenii şi toate vitele de pe câmp care nu vor fi intrat în case, şi vor pieri.(Exodul 9:17-19)
Prima judecată din a treia serie de urgii (care vor fi și cele mai aspre de până acum) va afecta grav nu doar panteonul egiptean, ci și economia regatului. Merită cred și vă invit să vă gândiți de ce oare acestei urgii i se alocă un spațiu amplu, secțiunea vv. 13-35 cuprinzând instrucțiunile date lui Moise, descrierea distrugerilor provocate de urgie, discuția lui Moise cu Faraon, precum și de-acum obișnuita împotrivire/nepocăință a lui Faraon – în total 23 de versete! Cred că seriozitatea și amploarea acestei urgii merita atenție sporită!
Egiptul este o ţară unde plouă foarte puţin, media precipitațiilor fiind mai mică de 25 mm pe an. Iată că Dumnezeu le promite acum egiptenilor că vor avea ploaie din belșug, dar nu cu apa pe care și-ar fi dorit-o, ci cu tunete, piatră și foc! Cumplit! Se pare însă că unii din egipteni încep să învețe din lecțiile încercărilor precedente, pentru că ni se spune că au existat unii care au dat atenție și importanță avertismentelor divine lansate de Moise.
Aceia dintre slujitorii lui faraon care s-au temut de cuvântul Domnului, şi-au adunat în case robii şi turmele. Dar cei ce nu şi-au pus la inimă cuvântul Domnului şi-au lăsat robii şi turmele pe câmp. (Exodul 9:20-21)
Se ridică acum întrebarea dacă ei L-au crezut pe Dumnezeu sau nu. Dumnezeu spusese: „Adăpostiți-vă, oameni și vite!“ Cei mai mulţi n-au crezut cuvintele lui Dumnezeu, şi au suferit consecințele. Dumnezeu le-a dat o şansă, însă alegerea de a crede sau nu în ce El anunțase – era a lor. Același lucru este valabil şi astăzi!
Această urgie a fost îndreptată împotriva zeiței Isis (câteodată reprezentată ca zeiţa cu cap de vacă), zeiţa fertilităţii şi a aerului. Ea este fiica mitică a lui Set şi Nut, sora şi soţia lui Osiris, şi mama lui Horus. Se spune că lacrimile ce cad din ochii zeiţei Isis în râul/fluviul Nil provoacă revărsarea aluviunilor şi aduc hrană ţării. Isis era o zeiţă importantă în Egipt, iar grindina era îndreptată împotriva ei.
Este important de observat că această urgie a afectat atât oamenii, cât şi animalele, fiind prima care s-a soldat cu pierderi considerabile de vieți omenești – practic, toți „cei ce nu și-au pus la inimă cuvântul Domnului”. (9:21)
Domnul a zis lui Moise: „Întinde-ţi mâna spre cer; şi are să batăpiatra în toată ţara Egiptului pe oameni, pe vite şi pe toată iarba de pe câmp în ţara Egiptului!” Moise şi-a întins toiagul spre cer; şi Domnul a trimis tunete şi piatră, de cădea foc pe pământ. Domnul a făcut să bată piatra peste ţara Egiptului. A bătut piatra, şi focul se amesteca cu piatra; piatra era aşa de mare încât nu mai bătuse piatră ca aceea în toată ţara Egiptului de când este el locuit de oameni. Piatra a nimicit, în toată ţara Egiptului, tot ce era pe câmp, de la oameni până la dobitoace; piatra a nimicit şi toată iarba de pe câmp, şi a frânt toţi copacii de pe câmp. (Exodul 9:22-25)
Cei ce nu puseseră preț pe cuvântul rostit de Moise, nici nu se adăpostiseră, nici nu-și făcuseră provizii, și au pierdut totul! Același mesaj îl dă Dumnezeu omenirii de azi: Vine judecata! Numai viteaz nu e (cu-atât mai puțin înțelept!) cel ce merge înainte de parcă nimic nu se va-ntâmpla! Scriptura ne avertizează că va fi ca pe vremea lui Noe atunci când Hristos se va întoarce ca să judece lumea. Nici majoritatea egiptenilor nu L-au crezut pe Dumnezeu, şi au plătit scump pentru necredinţa lor. Tot ceea ce ne cere Dumnezeu este să-L credem, și să ascultăm de El... și avem asigurată protecția Lui!
Numai în ţinutul Gosen, unde erau copiii lui Israel, n-a bătut piatra. Faraon a trimis să cheme pe Moise şi pe Aaron şi le-a zis: „De data aceasta, am păcătuit; Domnul are dreptate, iar eu şi poporul meu suntem vinovaţi.” Rugaţi-vă Domnului ca să nu mai fie tunete şi piatră, şi vă voi lăsa să plecaţi şi nu veţi mai fi opriţi.” (Exodul 9:26-28)
Este pentru prima dată când Faraon admite că a păcătuit, dar Moise nu se lasă păcălit. Totuși, deși știa că Faraon nu-și va ține promisiunea, mijlocește pentru stoparea dezastrului.
Moise i-a zis: „Când voi ieşi din cetate, voi ridica mâinile spre Domnul, tunetele vor înceta şi nu va mai bate piatra, ca să ştii că al Domnului este pământul! Dar ştiu că tu şi slujitorii tăi tot nu vă veţi teme de Domnul Dumnezeu.” (Exodul 9:29-30)
Ce imagine vrednică de plâns: o omenire împietrită și-o agricultură devastată!
Inul şi orzulse prăpădiseră, pentru că orzul tocmai dăduse în spic, iar inul era în floare; grâul şi ovăzul nu se stricaseră, pentru că erau târzii. (Exodul 9:32)
Grâul şi ovăzul nu fuseseră la fel de grav lovite, pentru că se coceau mai târziu, și fiind mai verzi au fost mai rezistente. Aproape totul însă era culcat la pământ. Aceasta era o severă judecată îndreptată împotriva lui Set, patronul hranei şi resurselor egiptenilor.
Moise a plecat de la Faraon şi a ieşit afară din cetate; şi-a ridicat mâinile spre Domnul, tunetele şi piatra au încetat şi n-a mai căzut ploaia pe pământ. Faraon, văzând că ploaia, piatra şi tunetele încetaseră, n-a contenit să păcătuiască şi şi-a împietrit inima, el şi slujitorii lui. Lui faraon i s-a împietrit inima şi n-a lăsat pe copiii lui Israel să plece, după cum spusese Domnul prin Moise. (Exodul 9:33-35)
Dumnezeu îi loveşte teribil pe egipteni, într-o nouă încercare de a-i scutura şi de a-i trezi dintr-o închinare falsă și-o încredere în sine mincinoasă... dar tot El Se îndură și pune capăt holocaustului! În schimb Faraon, conducătorul poporului, rămâne cumplit de consecvent în „împietrirea inimii”! Încăpățânarea este cea mai gravă și dăunătoare formă de perseverență!
Nu vă grăbiți să-l blamați (deși este vrednic de asta): și noi am procedat și poate mai procedăm la fel: după ce trece necazul și „ne vedem sacii-n căruță”, ne întoarcem la ale noastre! Să ne pocăim, să ne învățăm lecția, și să ne cercetăm mereu inima!
...Iar dacă Dumnezeu ne va îngădui, să ne întâlnim cu bine data viitoare!

• Download1

Dragi ascultători, chiar dacă traversăm un pasaj biblic destul de intens și pe alocuri crunt (prima jumătate a cărții Exodului), ar trebui să nu uităm, întâi: rostul celor scrise și luate în seamă de noi în această perioadă, menționat explicit de ap. Pavel în două rânduri numai în 1 Corinteni cap. 10: Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde şi au fost scrise pentru învăţătura noastră... O, de-am lua aminte! Apoi, să ne fie clar că deasupra tuturor acestor evenimente strălucește bunătatea și atotputernicia lui Dumnezeu, care nu-Și uită nici promisiunile, nici aleșii. Așadar, să ținem cont că „bunătatea lui Dumnezeu ne îndeamnă la pocăință”, și să nu ne pierdem răbdarea – prin nemulțumire, cârtire, amărăciune sau duh de critică, îndreptate spre oameni sau spre Dumnezeu – El nu abandonează pe nimeni!
Mă tot întreb (pe parcursul acestor capitole care istorisesc judecata lui Dumnezeu asupra zeilor Egiptului), cum am fi reacționat noi dacă am fi fost protagoniștii acelor momente?! Dac-am fi fost egiptenii iritați de broaște, bube, păduchi... dac-am fi avut de băut sânge în loc de apă, sau dac-ar fi trebuit să suportăm valurile de grindină și foc prăvălite din ceruri?! Și-apoi să ne numărăm morții și pagubele, invocând niște zei muți, surzi sau incapabili să ne apere?! Sau dac-am fi fost dintre evreii din Gosen, care au văzut cu ochii lor cum acționa cupola protectoare a harului lui Iahweh? Nu cred că reacțiile noastre ar fi fost prea diferite de ale lor, pentru că umanitatea în esența și-n coordonatele ei fundamentale nu se schimbă! Așa cum mulți dintre egipteni se vor dumiri și se vor alipi de Dumnezeu, la fel o mulțime din poporul ales se vor înscrie curând în partidul cârtitorilor de profesie – chiar peste câteva capitole vom constata asta! Cei mai mulți suntem credincioși de vreme bună – să nu rămânem însă în starea aceasta, pentru că ne mințim singuri! Și să fim siguri în cine ne punem încrederea, pentru că și egiptenii erau religioși în felul lor – dar încrederea lor, ca și a evreilor de peste secole, care se vor duce după zeii canaaniți, era o încredere mincinoasă, cum o numește profetul Ieremia... Și se va dovedi asta, pentru că de tot atâtea ori Singurul Dumnezeu adevărat a fost și este nevoit să intervină!
Am ajuns în parcurgerea celei de a doua cărți a Scripturii la cap. 10. Peste Egiptul care se încăpățâna să nu permită evreilor să iasă în deșert să se închine Dumnezeului lor, Iahweh abătuse deja în șapte rânduri calamități tot mai grave, încât nu poți să nu te întrebi: ce-ar fi trebuit să se mai întâmple pentru ca, în cele din urmă, Faraon să lase poporul Israel să plece?! Dacă Dumnezeu chiar avea totul sub control, în fața sa era unul care credea că și el e suficient de abil și de important, și că nu a scăpat hățurile! Nu pot să nu subliniez din nou starea gravă în care se afla inima monarhului egiptean, despre care primim indicii în trei versete consecutive, ultimele două din cap. 9 și primul din cap. 10; „și-a împietrit inima, el și slujitorii lui” (9:34), apoi în versetul următor citim că „Lui faraon i s-a împietrit inima”, pentru ca în primul verset din capitolul 10 peste care ne uităm acum, să citim:
Domnul a zis lui Moise: „Du-te la faraon, căci i-am împietrit inima lui şi a slujitorilor lui... (Exodul 10:1)
Este o secvență cu o progresie logică: a fost întâi decizia lui Faraon de a-și împietri inima... și din acel moment parcă acționează incoerent: se împotrivește trufaș, se sperie, se smerește, se roagă să fie izbăviți (în șapte rânduri!), ba chiar își cere iertare... pentru ca imediat după aceea s-o ia de la capăt! În felul acesta, inima se deprinde cu încăpățânarea insensibilă (pe fond de trufie desigur), pentru ca după a șaptea urgie Domnul să fie Cel care împietrește inima lui Faraon, fără însă ca prin aceasta să-i trântească ușa definitiv și irevocabil – Dumnezeu nu face nimănui asta... dar „împietrirea inimii celui ce nu vrea să se pocăiască și să se smerească” devine decisivă în căile și acțiunile lui! Oamenii ca Faron se pare că nu mai pot face acel radical „stânga-mprejur” al întoarcerii sincere la Dumnezeu! Îmi place foarte mult că – deși suveranitatea Lui absolută nu-L obligă la asta – Dumnezeu își argumentează de fiecare dată mesajele și acțiunile, oricât de greu de înțeles ar fi ele:
...ca să fac semnele Mele în mijlocul lor şi ca să istoriseşti fiului tău şi fiului fiului tău cum M-am purtat cu egiptenii şi ce semne am făcut în mijlocul lor. Şi veţi cunoaşte că Eu sunt Domnul.” (Exodul 10:1-2)
Dumnezeu are multe rațiuni ce stau în spatele acțiunilor Sale. Un motiv pentru care a trimis această urgie a fost să arate că Faraon era un păgân înverșunat și îngâmfat. Dumnezeu putea să-Şi scoată poporul din ţară fără să aibă niciun contact cu Faraon, însă dacă ar fi făcut asta, criticii și oponenții ar fi obiectat că nu s-a purtat corect faţă de Faraon și că ar fi trebuit să-i ofere oportunitatea ca el să lase poporul să plece sau o posibilitate de a fi mântuit. Așa că Dumnezeu chiar asta a tot făcut. El a vrut să-Și arate puterea înainte de a-i duce pe evrei în pustie, pentru că dorea ca ei să ştie că El putea să-i ducă în ţara promisă lui Avraam, Isaac şi Iacov... iar cei care-i țineau robi să aibă indicii ale Dumnezeului cu care aveau de-a face! Istorisirea minunilor izbăvirii din Egipt a fost transmisă și indusă urmașilor lui Israel prin celebrarea Paştelui, care durează de peste trei milenii și jumătate, și-a ajuns în întreaga lume prin intermediul Bibliei!
Moise şi Aaron s-au dus la faraon şi i-au zis: „Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeul evreilor: «Până când ai de gând să nu vrei să te smereşti înaintea Mea? Lasă pe poporul Meu să plece ca să-Mi slujească. Dacă nu vrei să laşi pe poporul Meu să plece, iată, voi trimite mâine nişte lăcuste pe toată întinderea ţării tale. Ele vor acoperi faţa pământului, de nu se va mai putea vedea pământul; vor mânca ce a mai rămas nevătămat, vor mânca ce v-a lăsat piatra, vor mânca toţi copacii care cresc pe câmpiile voastre, îţi vor umple casele tale, casele tuturor slujitorilor tăi şi casele tuturor egiptenilor. Părinţii tăi şi părinţii părinţilor tăi n-au văzut aşa ceva de când sunt ei pe pământ până în ziua de azi.»” Moise a plecat şi a ieşit de la faraon. Slujitorii lui faraon i-au zis: „Până când are să fie omul acesta o pacostepentru noi? Lasă pe oamenii aceştia să plece şi să slujească Domnului Dumnezeului lor. Tot nu vezi că piere Egiptul?” (Exodul 10:3-7)
Trebuie apreciate cum se cuvine insistențele cu care Dumnezeu încearcă despietrirea inimii lui Faraon, căruia-i vorbește nu numai prin Moise, ci și prin atenționarea și obiecțiile propriilor slujitori. Înspăimântați, aceștia lasă la o parte sfiala și încearcă să-i vorbească: „Nu vezi că Egiptul este distrus? Câtă vreme mai ai de gând să laşi să continue asta? Lasă-i să plece!“ Astfel, Moise şi Aaron sunt aduşi din nou în prezenţa lui Faraon. Pe moment, se pare că intervenția lor are succes (doar de-aia erau sfetnici și consilieri, nu?)... Dar e doar o iluzie deșartă! CEA DE-A OPTA URGIE era pe cale să se abată!
Au întors la faraon pe Moise şi Aaron. „Duceţi-vă”, le-a zis el, „şi slujiţi Domnului Dumnezeului vostru. Care şi cine sunt cei ce vor merge?” Moise a răspuns: „Vom merge cu copiii şi cu bătrânii noştri, cu fiii şi fiicele noastre, cu oile şi boii noştri; căci avem să ţinem o sărbătoare în cinstea Domnului.” Faraon le-a zis: „Aşa să fie Domnul cu voi, cum vă voi lăsa eu să plecaţi, pe voi şi pe copiii voştri! Luaţi seama, căci este rău ce aveţi de gând să faceţi!” ( Exod 10:8-10)
Faraon era foarte supărat că nu reușea să ajungă la o înțelegere cu Moise și Aaron, care nu-i acceptau deloc compromisurile propuse. Vă reamintesc, și în capitolul 8, cu prilejul celei de a 4-a urgii (muștele, sau bondarii), Faraon încercase să negocieze și să aibă contrapropuneri la ceea ce-i cerea Mois. Atunci spusese să meargă să aducă jertfe fără să iasă din Egipt, apoi să iasă, dar să nu se depărteze prea mult (bineînțeles, niciuna din variante n-a fost acceptată de Moise, fie și pentru simplul fapt că Faraon nu era în postura de a negocia! De astă dată, varianta propusă pare ușor îmbunătățită (dar desigur, tot inacceptabilă!):
„Nu, nu; ci duceţi-vă voi, bărbaţii, şi slujiţi Domnului, căci aşa aţi cerut.” Şi i-au izgonit dinaintea lui faraon.“ (Exod 10:11)
Faraon îi comunică așadar lui Moise că acceptă ca bărbaţii să meargă în pustie ca să aducă jertfe, dar fără familiile. Faraon bănuia, desigur, că poporul – odată ieșit din Egipt și îndepărtat cale de trei zile în pustie – își va continua călătoria și nu se va mai întoarce în robie. El voia să-i împiedice să facă asta, și a făcut controferta din vers. 11 gândindu-se că dacă restul familiei le rămâne în Egipt, bărbații vor trebuie să se întoarcă.
Ei bine, după cum Faraon l-a tot tracasat pe Moise, propunându-i tot felul de compromisuri, la fel şi credincioșii sunt ispitiți astăzi să uzeze de compromisuri. Copiii din toate ţările sunt crescuți într-un sistem educaţional care este absolut opus învăţăturii creştine. Astfel, copiii copiilor lui Dumnezeu sunt învăţați că trebuie să se supună și să se adapteze acestei lumi, să facă bani cât de mulți poate şi să fie implicat în societate. Am fost pastor timp de peste 30 ani (mărturisește John Vernon McGee) şi am văzut mereu şi mereu cum părinţii vor ce-i mai bun pentru copiii lor. Vor să aibă cea mai bună educaţie. Vor să reuşească şi să devină bogaţi... Însă la fel am văzut cum unul după altul au căzut şi s-au îndepărtat de Domnul. Mulţi membri ai bisericilor în care am slujit şi-au pierdut copiii în lume. A dori „ce-i mai bun“ din lumea asta pentru copiii tăi este cea mai subtilă ispită cu care te poți confrunta, dragul meu părinte creştin!
La ce te aştepţi când îți trimiţi copiii la școlile și instituţiile (oricât de prestigioase, ale) lumii acesteia? Te miri că se întorc acasă (dacă se mai întorc!) cu creierul spălat? De ce te mai vaiți: „Cum a fost posibil așa ceva, când a fost crescut într-un cămin creştin?“ Problema este că, de fapt, nu știu cât de creștinește fusese crescut! Părinţii multor copii sau tineri pot fi creştini minunaţi, dar asta nu înseamnă automat că sunt și niște părinți responsabili, implicați, cu frică de Dumnezeu, care să-și crească și educe copiii în spiritul valorilor şi preceptelor creştine. Mai degrabă și-au dorit atât de mult să aibă copii „ajunși”, competitivi, de succes, încât au pierdut din vedere adevăratele valori! Nu vă lăsați copiii în Egipt! Nu vă duceți în Egipt lăsându-vă copiii singuri acasă – lumea va ști cum să-i seducă și să-i câștige!
Cum era de așteptat, Moise şi Aaron nu au acceptat compromisul lui Faraon, dar acesta i-a izgonit pur și simplu dinaintea sa pe bărbații lui Israel... Și asta n-a dus la nimic bun, pentru că o altă urgie era pe cale să înceapă!
Domnul a zis lui Moise: „Întinde-ţi mâna peste ţara Egiptului ca să vină lăcustele peste ţara Egiptului şi să mănânce toată iarba pământului, tot ce a lăsat piatra.” Moise şi-a întins toiagul peste ţara Egiptului; şi Domnul a făcut să sufle un vânt dinspre răsărit peste ţară, toată ziua şi toată noaptea aceea. Dimineaţa, vântul dinspre răsărit adusese lăcustele. Lăcustele au venit peste ţara Egiptului şi s-au aşezat pe toată întinderea Egiptului; erau în număr atât de mare cum nu mai fusese şi nu va mai fi un astfel de roi de lăcuste. Au acoperit toată faţa pământului, de nu se mai vedea pământul; au mâncat toată iarba de pe pământ şi tot rodul pomilor, tot ce lăsase piatra; şi n-a rămas nimic verde în copaci, nici în iarba de pe câmp, în toată ţara Egiptului. (Exodul 10:12-15)
Să observăm împreună câteva lucruri interesante pe care le descoperim atunci când sunt trimise lăcustele. Observaţi, vă rog, că ele nu au apărut în mod miraculos, aşa cum au apărut alte urgii, ci un vânt de răsărit le-a adus din altă parte, probabil de pe undeva din Asia. Lăcustele erau insecte foarte răspândite pe-acolo, iar acel vânt le-a purtat peste un deşert vast, şi-au ajuns destul de înfometate în valea înverzită a Nilului, astfel că au nimicit toată vegetaţia.
În Scriptură, lăcusta apare ca un instrument al judecăţii. Probabil că lăcustele reprezintă una dintre cele mai rele urgii cu care omul se poate confrunta. Profetul Ioel a descris o astfel de urgie în trecut, iar apoi a prezis o judecată din viitorul omenirii, adusă la îndeplinire prin lăcuste. Cartea Apocalipsa menţionează şi ea o urgie a lăcustelor care va veni peste pământ. Aceste insecte au avut, probabil, un efect mai devastator asupra Egiptului decât urgiile precedente care se abătuseră asupra ţării.
Faraon a chemat îndată pe Moise şi pe Aaron şi a zis: „Am păcătuit împotriva Domnului Dumnezeului vostru şi împotriva voastră.” (Exodul 10:16)
Din nou Faraon admite că a păcătuit... Dar erau doar cuvinte pioase!
„Dar iartă-mi păcatul numai de data aceasta; şi rugaţi pe Domnul Dumnezeul vostru să depărteze de la mine şi urgia aceasta de moarte!” Moise a ieşit de la faraon şi s-a rugat Domnului. Domnul a făcut să sufle un vânt foarte puternic dinspre apus, care a luat lăcustele şi le-a aruncatîn Marea Roşie; n-a rămas o lăcustă pe toată întinderea Egiptului. Domnul a împietrit inima lui faraon, şi faraon n-a lăsat pe copiii lui Israel să plece. (Exodul 10:17-20)
Dacă-mi permiteți o paralelă, rugăciunea lui Faraon seamănă cu rugăciunea fiului rispitor din Luca 15, dar câtă deosebire între cei doi! Comparația aceasta ar fi cel mai bun argument pentru afirmația că nu cuvintele pe care le folosim fac rugăciunea, ci inima noastră! Și pentru că fățărnicia lui Faraon n-avea margini, și pentru că Dumnezeu îi cunoștea inima și intențiile (așa cum le cunoaște pe-ale fiecăruia din noi, pentru că El nu poate fi evitat sau păcălit!), citim pentru a doua oară în acest capitol 10 din Exodul, că „Dumnezeu a împietrit inima lui faraon”.
Dumnezeu a avut de la bun început un plan prin care să Se ocupe de egipteni, peste care trimite urgiile sistematic și gradual. Primele fuseseră direcţionate împotriva diferiţilor zei, zeiţe sau idoli care infestaseră ţara. Apoi Dumnezeu începe să direcţioneze urgiile și către oameni, care ajung să facă eforturi pentru a supravieţui. Urgia lăcustelor a fost una cu un asem*nea efect, cu siguranţă, iar oamenii încearcă să-l convingă pe Faraon de faptul că lucrurile s-au înrăutăţit (după ce abia trecuseră de focul și piatra din cer!), și asta-l face pe Faraon să se pocăiască temporar (Încă o atenționare aici, în legătură cu pocăința contextuală, de moment, dictată de vreun interes sau o împrejurare, și care – precum sămânța căzută lângă drum, pe stâncă sau între spini, din pilda semănătorului Matei 13 – ține doar până la o vreme... uneori, foarte scurtă, ca în cazul lui Faraon)... pentru că – de îndată ce urgia este îndepărtată – se reinstalează în împotrivirea sa de fond. Astfel că Dumnezeu este nevoit să insiste, pentru a-l forța să permită lui Israel să plece.
Domnul a zis lui Moise: „Întinde-ţi mâna spre cer şi va fi întuneric peste ţara Egiptului, aşa de întuneric de să se poată pipăi.” Moise şi-a întins mâna spre cer; şi a fost întuneric beznă în toată ţara Egiptului, timp de trei zile. Nici nu se vedeau unii pe alţii, şi nimeni nu s-a sculat din locul lui timp de trei zile. Dar, în locurile unde locuiau toţi copiii lui Israel, era lumină. (Exodul 10:21-23)
Aţi fost vreodată într-un loc în care poţi simţi întunericul? Singura dată când eu am simţit cu adevărat întunericul a fost când mă aflam în Cavernele Carlsbad (povestește John Vernon McGee). Cu mulţi ani în urmă, într-un tur al peşterii, s-au stins luminile... şi grupul de vizitatori a cântat cântecul creștin „Stânca Vremii”. Simțeau că bezna îi apăsa, și au simțit instinctiv nevoia să cânte... am aflat că necredincioșii din grup nu s-au lăsat până nu i-a redus la tăcere! Oricum, teroarea momentelor de întuneric se făcuse simţită.
Prin această urgie a fost pronunțată judecata asupra zeului-soare Ra, care n-a putut face nimic când întunericul a coborât peste ţară în timpul zilei. Dumnezeu era în acţiune şi adusese întunericul împotriva zeului principal adorat de egipteni. Discul solar era cel mai cunoscut simbol folosit de egipteni, și se regăsește în toată arta lor. Ei bine, bezna aceea a arătat neajutorarea completă a zeului Ra, dar și ridicola înșelare a celor ce-l venerau... doar că majoritatea egiptenilor nu asta au gândit atunci!
Se pare că acel întuneric (o reală minune a lui Dumnezeu) l-a reactivat pe cel... din mintea și inima lui Faraon, pe care-l auzim gata să propună un nou compromis, al patrulea... A fost și ultimul prin care a încercat să condiționeze și să limiteze ieșirea copiilor lui Israel din Egipt... de fapt a fost încă un strigăt al unei inimi care chiar nu voia să se pocăiască!
Faraon a chemat pe Moise şi a zis: „Duceţi-vă şi slujiţi Domnului! Să nu rămână în ţară decât oile şi boii voştri; copiii voştri vor putea merge şi ei împreună cu voi.” (Exodul 10:24)
Am zice că abandonarea turmelor şi cirezilor de vite în Egipt ar fi fost un compromis pe care Moise l-ar fi putut face în tot acest joc al nervilor. Faraon încercase tot felul de tertipuri (de la pocăință mimată la aroganță grețoasă), tot promisese anumite concesii, dorind parcă să se vadă că are și el un cuvânt de spus înaintea lui Dumnezeu – așa că poate v-ați gândi că aceasta era o condiție rezonabilă. Încă o dată găsim aici o lecţie pentru creştinul modern: Dumnezeu îl chemase pe Israel afară din Egipt dimpreună cu toate turmele, bunurile și vasele lor. În niciun caz copiii nu trebuiau lăsaţi în Egipt pentru a fi crescuți în sistemul lor educaţional. Dacă ne creştem copiii pe baza înţelepciunii și sistemelor lumești, dacă vrem să-şi folosească toată energia să devină oameni de succes, trebuie să ne pregătim să-i pierdem în favoarea lumii! Am ascultat o mamă povestind cum şi-a ținut fiul într-o şcoală prestigioasă, laică, şi cât de apreciat și promovat fusese el acolo, însă nu a menţionat și faptul că el îşi pierduse credinţa acolo! Fiul ei a absolvit şcoala, a acceptat o poziţie înaltă, îi vedeam adesea numele tipărit... Mai târziu, mama a venit la mine cu lacrimi în ochi să-mi spună cum el a întors spatele la tot ce era mai sfânt pentru ea. Din păcate, inevitabilul se produsese, și ea făcuse primii paşi! Lumea este subtilă, mincinoasă, puternică.
La fel, sunt destui creştini astăzi care-şi părăsesc „turmele şi cirezile de vite în ţara Egiptului”. (Poate că nu mai e cazul, dar tot vă reamintesc că Egiptul reprezintă lumea.) Mulţi creştini sunt credincioşi la biserică, îl sprijină pe pastorul lor, dau pentru lucrarea Domnului şi toate celelalte, dar afacerea și inima lor este în ţara Egiptului. Ei pun mai presus de toate turmele şi vitele din ţara Egiptului. Dacă ar trebui să aleagă între a sluji Domnului sau a face o excursie în Egipt după turmele şi vitele lor, vă puteți imagina în ce direcţie ar apuca-o.
Este interesant că mulţi creştini spun: „Eu slujesc pe Domnul duminica, iar în timpul săptămânii sunt în lumea împietrită de afară”. Mulţi dintre aşa-zişii creştini trăiesc așa de asemănător cu cei față de care ar trebui să fie lumină și sare, încât e foarte greu să-i deosebeşti. Trăiesc ca toţi ceilalţi din ţara Egiptului. Mă tem că Răpirea va zdrobi inimile multor creştini, pentru că îi va separa de investiţiile lor din lumea aceasta. Ei vor fi nevoiți atunci să-și părăsească depozitele din bancă sau seif, conturile și cardurile lor, bunurile şi obligaţiunile, mașinile şi casele lor... Acești creștini și-au dedicat tot timpul lor acestor lucruri, și și-au legat inimile de ele, astfel că va fi foarte dureros să le lase în urmă.
Observaţi, vă rog, cum răspunde Moise în fața acestei propuneri de compromis: îi transmite hotărât lui Faraon că nu va exista nici urmă de compromis.
Moise a răspuns: „Chiar să ne dai tu însuţi jertfele şi arderile de tot, pe care le vom aduce Domnului Dumnezeului nostru,şi turmele noastre tot trebuie să meargă cu noi şi să nu rămână o unghie din ele; căci din ele vom lua ca să slujim Domnului Dumnezeului nostru; iar până vom ajunge acolo, nu ştim ce vom alege ca să aducem Domnului.” Domnul a împietrit inima lui faraon, şi faraon n-a vrut să-i lase să plece. Faraon a zis lui Moise: „Ieşi de la mine! Să nu cumva să te mai arăţi înaintea mea, căci în ziua în care te vei arăta înaintea mea, vei muri.”, „Da!”, a răspuns Moise, „numă voi mai arăta înaintea ta.” (Exodul 10:25-29)
Nu, nu va fi, nu poate fi niciun compromis între Egipt și Împărăția și poporul lui Dumnezeu! Gândul acesta să ne însuflețească pe fiecare, nu numai până la următoarea întâlnire! Atenție la împietrire, atenție la copii, atenție la compromis! Fiți binecuvântați!

• Download1

Dragi ascultători, mă grăbesc să vă comunic o convingere personală, și anume că fiecare dintre întâlnirile noastre Îi face plăcere lui Dumnezeu, și ne face bine nouă; desigur, câtă vreme ceea ce ne aduce împreună este dorința de a-L cunoaște mai bine pe Dumnezeu și Cuvântul Lui scris, care ne ajută să trăim cât mai în acord cu voia Tatălui. Pentru că El este Singurul Bun, ceea ce vine de la El nu poate fi decât bun, plăcut și desăvârșit, și vizează doar binele nostru suprem, viața și părășia veșnică cu Impăratul!
De aceea, e trist că ne confruntăm la răstimpuri cu respingere, ostilitate, îndărătnicie – în primul rând în atitudinea față de Dumnezeu, dar și unii față de alții... și nu doar de la oamenii care trăiesc în independență de Dumnezeu, ci și printre așa-zișii credincioși. Cred că răzvrătirea a rămas înscrisă în fibra firii pământești, dimpreună cu orgoliul fiind marii inamici interiori ai omului! Ne pomenim reticenți și leneși în disciplinele spirituale, pentru ca să ne pomenim nu o dată îndărătnici când este vorba să facem ceea ce vrea Dumnezeu să facem. Nu avem niciun motiv raţional să ne împotrivim, dar o facem neatenți sau din frondă – și astfel ne privăm singuri de privilegiata relaţie pe care am putea-o avea cu Creatorul și Răscumpărătorul nostru.
Exact această atitudine l-a caracterizat și pe faraonul Egiptului, pateticul pesonaj care nu se dă bătut și parcă dorește nimicirea Egiptului. Deşi avea toate dovezile că Dumnezeu este singurul Dumnezeu adevărat, și că El are puterea să facă orice doreşte, se opunea cu îndârjire permisiunii cerute de poporul evreu de a se închina după voia lui Dumnezeu.
Neascultarea, răzvrătirea, împietrirea, îndărătnicia noastră îl determină adesea pe Dumnezeu să treacă la măsuri radicale, impuse de refuzul de a-I accepta voia și Cuvântul.
Faraon ajunsese într-o astfel de situaţie. Deja poporul trecuse prin foarte multe. Majoritatea zeităţilor Egiptului fuseseră rușinate și declarate falimentare de către Iawheh. Poporul se lămurise că zeii cărora se închinau n-aveau nicio putere înaintea Dumnezeului evreilor. Chiar înţelepţii și magicienii egipteni recunoscuseră la lucru „degetul lui Dumnezeu”. Şi chiar dacă Faraon însuşi ajunge să se pocăiască (în câteva rânduri chiar), el nu o face cu sinceritate. Pentru el era mai important să-și păstreze autoritatea și demnitatea regală, să nu capituleze – decât să accepte faptul că Dumnezeu este cel care are toată autoritatea.
De fapt aceasta este problema noastră: nu vrem să abdicăm, nu cedăm în faţa autorităţii divine. Vrem să fim liberi, să facem ce vrem, să dispunem de noi înșine. Dar aceasta este o mare înşelătorie: omul nu e, nu poate fi liber. Încă de la naştere el este rob păcatului. Abia venind la Dumnezeu, ajunge în postura de om liber! Dar, ca faraon odinioară, multora le este greu să înţeleagă ori să admită așa ceva! De aceea, Dumnezeu este silit să vorbească uneori foarte apăsat, precum prin această ultimă urgie.
Egiptul era devastat, națiunea era înspăimântată, lunile de încercări și cele nouă plagi abătute asupra țării își spuneau cuvântul și apăsau din greu pe starea și moralul oamenilor... și cred că lucrurile erau și mai greu de acceptat știind că în Gosenul cel mănos evreii nu resimțiseră în niciun fel potopul distructiv (ce dovadă mai bună că urgiile nu erau deloc simple dezastre naturale?!)... iar faraon – tot nu voia să cedeze!
Suntem acum la capitolul 11, cel mai scurt din cartea Exodului (doar 10 versete) și ultimul capitol din această secţiune în care ni se prezintă conflictul cu (și îndărătnicia lui) Faraon. Se apropia a zecea urgie, care urma să fie și cea mai teribilă! Moartea întâilor-născuţi va fi actul final de judecată rostită de Dumnezeu asupra religiei și conducerii Egiptului, înainte ca Israelul să fie eliberat din robie. Faraon ar fi trebuit să fi învăţat până acum că nu era deloc înțelept sau profitabil să se lupte cu Dumnezeu... care fusese îndelung răbdător şi plin de iertare... dar venise timpul ca Faraon să înţeleagă că Israel trebuia neapărat să părăsească Egiptul! Capitolul 11 este doar o readucere la cunoștința acelora din Egipt care aveau urechi de auzit – asupra grozăviei care-i aștepta. Și-ncet-încet, Cuvântul lui Dumnezeu mută transfocatorul, de pe Egipt și faraon, pe poporul a cărui istorie Dumnezeu o plămădea prin această izbăvire miraculoasă.
Până-n acest moment, conflictul pare să se fi desfășurat între cei doi exponenți ai zeilor: Moise și Faraon, iar urgiile vizaseră zeii importanți din panteonul egiptean. Ei bine, ultimele două îl vizează direct pe faraon. Ca fiu al regelui-soare Ra, întunericul de trei zile îi afectase prestigiul și autoritatea, ceea ce și justifică mânia cu care-l alungă pe Moise, la finalul cap. 10, chiar amenințându-l cu moartea. Întregul Egipt aflase însă că Moise nu vorbea și nu acționa prin propriile puteri, ci era trimis al Atotputernicului Dumnezeu al lui Israel – care era pe punctul să dea lovitura de grație unei națiuni care plătea pentru trufia suveranului său.
Domnul a zis lui Moise: „Voi mai aduce o urgie asupra lui faraon şi asupra Egiptului. După aceea vă va lăsa să plecaţi de aici. Când vă va lăsa să plecaţi de tot, chiar vă va izgoni de aici. Vorbeşte cu poporul, ca atunci fiecare să ceară de la vecinul său şi fiecare de la vecina ei, vase de argint şi vase de aur.” Domnul a făcut ca poporul să capete trecere înaintea egiptenilor. Chiar Moiseera foarte bine văzut în ţara Egiptului, înaintea slujitorilor lui faraon şi înaintea poporului. (Exodul 11:1-3)
Probabil că Dumnezeu a vorbit lui Moise chiar în prezența lui faraon, pentru că din text nu reiese că acestuia mesajul i-ar fi fost transmis ulterior. Brațul întins și mâna puternică a Domnului aveau să se vadă în faptul că Israel n-avea să iasă din Egipt pe fugă și în zdrențe, ca un popor de sclavi, ci ca întâiul născut al lui Dumnezeu, cu bogățiile Egiptului în brațe, cât putuseră duce din ele... primite-n dar, și nu jefuite!
Cuvântul „să ceară“ din acest pasaj se referă, pur şi simplu la „a solicita plata cuvenită”. Israeliţii slujiseră sute de ani ca robi, și nu primiseră nicio plată pentru munca lor, dar o primeau acum cu vârf și-ndesat! Ei trebuiau doar să meargă la vecinii lor şi să le ceară plata, iar Domnul a lucrat astfel încât ei să capete trecere înaintea egiptenilor, care s-au bucurat să dea copiilor lui Israel tot ce le cereau, doar să-i vadă plecați (și astfel ei izbăviți!)
Și pentru că deznodământul era la un pas, și pentru că Dumnezeu îi reamintise lui Moise întregul scenariu, Domnul îi deschide gura și-i pune pe limbă cuvintele ce vor răspunde amenințărilor lui faraon, un fel de ultim anunț înaintea izbăvirii mult-dorite a evreilor, și-naintea loviturii de moarte date egiptenilor, prin a zecea urgie:
Moise a zis: „Aşa vorbeşte Domnul: «Pe la miezul nopţii, voi trece prin Egipt; şi toţi întâii născuţi din ţara Egiptului vor muri, de la întâiul născut al lui faraon, care şade pe scaunul lui de domnie, până la întâiul născut al roabei care stă la râşniţă, şi până la toţi întâii născuţi ai dobitoacelor. În toată ţara Egiptului vor fi ţipete mari, aşa cum n-au fost şi nu vor mai fi. Dar dintre toţi copiii lui Israel, de la oameni până la dobitoace, nici măcar un câine nu va chelălăi cu limba lui, ca să ştiţi ce deosebire face Domnul între egipteni şi Israel.» Atunci toţi aceşti slujitori ai tăi se vor coborî la mine şi se vor închina până la pământ înaintea mea, zicând: «Ieşi, tu şi tot poporul care te urmează!» După aceea, voi ieşi.” Moise a ieşit de la faraon, aprins de mânie. (Exodul 11:4-8)
La fel ca urgiile nr. 3 - păduchii, 6 - bubele, și 9 - întunericul, și această a zecea judecată desfășurată de Domnul asupra Egiptului ca sistem vine fără să mai fie prevenit faraon – ocaziile să se pocăiască se epuizaseră, răbdarea lui Dumnezeu atinsese un punct-limită! (Este dacă vreți o anticipare a unei judecăți similare, și finale, pe care o va executa Domnul asupra aceluiași sistem lumesc, întruchipat de astă dată de Babilon, în ultima carte a Bibliei, Apocalipsa) Este o judecată cât se poate de specifică și de dureroasă, aplicată la nivelul fiecărei familii din Egipt. Întâiul-născut al omului și al animalelor aparţinea zeilor Egiptului. Domnul Dumnezeu acționează acum direct asupra acestor ofrande aduse zeilor Egiptului, făcând totodată diferenţă între copiii lui Israel şi egipteni... Ca să fim înțeleși: îngerul morţii urma să treacă şi prin Egipt şi prin ţinutul Gosen, astfel că nu în aceasta consta diferența făcută între cele două popoare. Nu era nici faptul că unii erau aleși, tăiați împrejur, iar ceilalți – păgâni, idolatri... Nu era în discuție vreun merit personal sau istoric, nici vreun capriciu divin (fie-ne iertat sacrilegiul!) – ci atitudinea față de mesajul salvator! Diferenţa se făcea pe bază de sânge! Fiecare casă protejată de sânge de miel aplicat pe stâlpii și pragul de sus al ușii nu va fi atinsă de îngerul morţii. Așa urma să fie instituită cea mai veche sărbătoare religioasă a evreilor, praznicul Paştilor. Paştele (nume care provine din cuvântul evreiesc pesah – trecere, adică ce se întâmplă la trecerea Îngerului morții, sau mai bine zis bucuria de a nu fi lovit de moartea pe care o aducea acesta, care va trece pe lângă, datorită sângelui de miel de pe ușiori) Paștele deci reprezintă unul dintre cele mai clare și elocvente arhetipuri ale Domnului Isus Hristos din Vechiul Testament.
Iar dacă mai este vreunul care dă din cap și întreabă nelămurit: „Oare chiar era nevoie de această lovitură sângeroasă?”, o mai spunem o dată cât se poate de clar: Dumnezeu este Suveranul! Binecuvântarea sau blestemul, prosperitatea sau nimicirea nu se datorează favoritismului divin (înaintea Lui nu s-a avut niciodată în vedere fața omului!), ci dorinței lui Dumnezeu de a-Și spune Cuvântul și împlini voia mântuitoare pe pământ, printre oameni: ținta atenției și dragostei Lui. Tot ce face Dumnezeu e bine și drept, pentru că El singur este desăvârșit! Nu putem uita că egiptenii erau cel mai bun exemplu de popor idolatru, cu cohortele lor de zei scârboși; refuzând, deși au avut destule ocazii, să se închine înaintea Celui ce-Și arătase superioritatea asupra oricărei alte zeități, s-au expus automat judecăților lui Dumnezeu (favorizate desigur și de perpetua îndărătnicie trufașă a lui faraon).
Despre Isis, una dintre figurile majore ale galeriei de zeități egiptene, se știe că era sora și soția lui Osiris (vă dați seama ce normale erau considerate astfel de relații, chiar și la nivelul zeilor, în Egipt!), dar și protectoarea copiilor. Ea va primi încă o lovitură, decisivă, când se va dovedi incapabilă să asigure izbăvirea vreunuia dintre întâii-născuți avuți în grijă!
Pe de altă parte, somnul evreilor avea să nu fie tulburat de nimic (nici măcar de un lătrat sau scheunat de câine!), pentru că ei vor fi sub protecția sângelui. De-acum, de vreme ce evreii își vor fi făcut partea, intră în acțiune (tranșant, decisiv, nemilos) Dumnezeu!
Domnul a zis lui Moise: „Faraon n-are s-asculte de voi, pentru ca să se înmulţească minunile Mele în ţara Egiptului.” Moise şi Aaron au făcut toate aceste minuni înaintea lui faraon; Domnul a împietrit inima lui faraon, şi faraon n-a lăsat pe copiii lui Israel să plece din ţara lui. (Exodulul 11:9-10)
Declarațiile finale fiind făcute, deci, conflictul ajunsese la ultima repriză, atmosfera textului ne comunică atingerea punctului culminant, urma desemnarea învigătorilor, și celebrarea lor – dar zgomotul de fond n-aveau să fie orchestre și ovații, ci țipete și jale. Așa se va-ntâmpla totdeauna: cei ce sunt ai Domnului luptă în bătălii și războaie deja câștigate, indiferent de număr și situație, iar cei ce sunt împotriva Lui nu câștigă nici atunci când au toate argumentele și avantajele de partea lor! Aviz amatorilor!
Dacă vă aduceți aminte, înainte de declanșarea întregului război cu zeii Egiptului și a conflictului cu faraon, în partea a doua a capitolului 6 apărea – cumva nepotrivit în desfășurarea narațiunii – redarea genealogiei lui Moise și Aaron, cei prin care Dumnezeu va lucra izbăvirea lui Israel. O paranteză care a avut justificarea ei, dar care ne-a și ajutat să ne implicăm/așezăm mai temeinic în contextul creat și-n acțiunea ce se pregătea. Cam la fel stau lucrurile și-n pasajul acesta (mai amplu ca precedenta paranteză pomenită, adică cuprinzând capitolul 11 – amenințarea cu urgia a zecea, și primele 28 de versete ale capitolului 12 – deci 38 de versete) care parcă amână deznodământul. În loc să se focalizeze pe confruntarea ajunsă la apogeu dintre Moise și Faraon, narațiunea se întoarce spre... națiune, detaliind una dintre cele mai semnificative sărbători ale Domnului, episod fundamental al istoriei și vieții religioase a evreilor, și capitol major și vibrant al Bibliei – fundamentarea, explicarea și detalierea sărbătorii de Paști.
Nu doar noi cei de azi, ci majoritatea celor din poporul lui Dumnezeu de-a lungul ultimelor 35 de veacuri, evreii și-apoi neamurile ce se-ncred în Mesia Isus Hristos – ne pregătim și celebrăm Paștile în tihnă și cu gândul la spiritul și atmosfera sărbătorii. Ei bine, să nu uităm că pregătirile dinaintea primelor Paști erau de fapt pregătiri febrile pentru o zi a judecății, de dezlănțuită mânie a lui Dumnezeu. În noaptea primelor Paști, s-a ales neghina de grâu, cei din Împărăția lui Dumnezeu de cei ce nu-I aparțin Lui! Și singurul criteriu de departajare a fost mielul, al cărui sânge a fost pus pe ușiori și-al cărui trup a fost consumat de fiecare familie din Israel în noaptea aceea!
Sărbătoarea de Paşti a fost instituită pentru rememorarea eliberării poporului Israel din Egipt, şi celebrează alegerea și adoptarea lor ca popor al lui Iahweh. Paştele este sărbătoarea care consfințește intrarea lor într-o nouă relaţie cu Dumnezeul Izbăvitor.
Putem spune că acest capitol 12 reprezintă punctul culminant al cărţii Exodul, în care Îl găsim prezent chiar pe Hristos. Aici găsim instituirea Paştilor, tablou la care face referire și apostolul Pavel când proclamă solemn, în 1 Corinteni 5:7: „Hristos, Paştilenoastre, a fost jertfit. Să prăznuim dar praznicul nu cu un aluat vechi, nici cu un aluat de răutate şi viclenie, ci cu azimile curăţiei şi adevărului.” Cu ajutorul lui Dumnezeu vom înțelege și la ce se referă, și ce semnificație au cuvintele apostolului pt toți ei ce le citesc... Deocamdata citim
Domnul a zis lui Moise şi lui Aaron în ţara Egiptului: „Luna aceasta va fi pentru voi cea dintâi lună; ea va fi pentru voi cea dintâi lună a anului.” (Exodul 12:1-2)
Odată cu acest capitol începe o nouă secțiune a cărţii Exodul. Prima parte (capitolele 1-11) se ocupă de Moise, eliberatorul, iar capitolele 12-14 vorbesc despre eliberarea efectivă a poporului Israel. La început se vorbește despre un eliberator, iar apoi despre eliberare. Dar, de fapt, eliberarea nu este realizată de Moise. În primul rând, eliberarea se înfăptuiește prin sânge. Acesta este praznicul Paştelui, moartea întâilor-născuţi. Apoi, în capitolele 13 şi 14, vom citi cum minunea trecerii Mării Roşii şi nimicirea armatei egiptene sunt rezultatele puterii desfășurate de Dumnezeu. El i-a eliberat deci pe evrei prin sânge şi putere.
Şi răscumpărarea noastră astăzi se face prin sânge şi putere. Sângele pe care Domnul Isus Hristos l-a vărsat pe cruce a plătit pedeapsa pentru păcatele noastre, iar puterea Duhului Sfânt face ca răscumpărarea să fie reală şi eficientă în inimile noastre păcătoase. Despre ea vorbește Domnul și prin profetul Zaharia când afirmă (4:6) că „nu se va face nici prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu – zice Domnul oştirilor!” Răscumpărarea este lucrarea Domnului Isus pe cruce pentru noi („Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii”), precum şi lucrarea Duhului Sfânt în noi.
Pregătirea Paștilor începe radical, nici mai mult nici mai puțin decât cu o schimbare a calendarului, care vrea să arate ce preț trebuia să pună o națiune nou-născută și proaspăt eliberată pe acest început minunat!
Nu e deplasat să afirmăm că – și în calitate de credincioși – ne desfășurăm existența în funcție de un calendar general acceptat. Orice calendar admite alternanța zi-noapte, scurgerea zilelor și săpămânilor... sunt unități de timp, convenții omenești îngăduite – aș spune chiar inspirate – de Dumnezeu pentru ușurarea vieții, activității și-a raporturilor dintre oameni, dar finalmente: ca să ne determine să gândim în termeni de „început” și „sfârșit”. Calendarele antice erau în principal gândite și alcătuite ținând cont de sezonul agricol. În Israel, anul nou civil începea cu luna Tishri, care marca sfârșitul sezonului agricol și începutul unui nou sezon. Prin alcătuirea sa, calendarul acesta le atrăgea atenția evreilor asupra obligațiilor și urgențelor privind pâinea cea de fiecare zi și munca și roadele câmpului.
Deși evenimentele povestite se desfășurau în luna a șaptea a anului civil (care începea cam în lunile septembrie-octombrie ale calendarului nostru, având în vedere calendarul lunar după care măsoară evreii timpul), începând din acest moment – lunile martie-aprilie, la momentul exprimării lui Dumnezeu – ea devenea prima lună a anului, și se numea Abib (care înseamnă „spice tinere, proaspete”) Era perioada în care se recolta orzul. Întregul nou an avea să se clădească pe evenimentele din această primă lună; binecuvântarea și blestemul poporului aveau să atârne de modul cum se raportau la Dumnezeul ce stătea la baza sărbătorii. Viața care urma să fie trăită de-a lungul lunii și anului ce-l deschidea trebuia să fie o expresie a mulțumirii către Dumnezeu, pentru tot ce făcuse și făcea pentru ei. Paștile nu era o sărbătoare între altele, ci una de căpătâi, la fel cum Cel ce-o instituise Se va prezenta pe Sine în raport cu evenimentul ce-o generase: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, care te-am scos din țara Egiptului, din casa robiei” (Exodul 20:2)! Având un calendar nou, o identitate nouă și definită de Dumnezeu în raport cu El, Israel avea să devină definitiv poporul ales.
Mai târziu, în perioada captivităților sale ulterioare, patru dintre cele 12 luni ale acestui calendar vor fi redenumite, între ele – Abib, care va fi cunoscută ca Nisan (care înseamnă „timpuriu” sau „început”).
Așadar, primele două versete din capitolul 12 relatează succint și inechivoc naşterea unei naţiuni. Când Israel coborâse în Egipt, ei erau doar o familie – cea a lui Iacov, cu fiii lui și urmașii acestora. Când au ieşit din Egipt, însă, au ieşit ca naţiune (un număr incert de suflete, cuprins între 1 și 2 milioane). Cel mai interesant aspect este că Dumnezeu a pus și în felul acesta – și direct și indirect, de altfel – un accent pronunțat pe familie, pentru că familia reprezintă cărămida, elementul de bază prin care s-a construit naţiunea. Vă amintiţi cum Faraon îi forţase pe israeliţi să facă cărămizi fără să le mai dea paie? În timpul în care fuseseră în robie, Dumnezeu făcuse din evrei cărămizile pentru zidirea unei naţiuni ridicate din propriile paie. Nu uit vechea zicală care spune: „Nicio naţiune nu e mai puternică decât familiile acelei naţiuni”.
De la bun început (de când nici nu existau popoare departajate, nici omenire dezvoltată) Dumnezeu a proiectat și pus în act ideea de familie. Iar dezvoltarea poporului Său a gândit-o în termeni de sumă de familii puternice, cu respectarea descendențelor și-a cronologiilor. Istoria dovedește sensibilitatea Creatorului la conceptul de familie și de familii de popoare – și-atunci, cu ce drept se ridică oamenii de azi împotriva deciziilor Creatorului, pe ce bază disprețuiesc și denigrează căsătoria dintre bărbat și femeie, ca bază a oricărei familii normale, în acord cu modelul inițial stabilit de Dumnezeu? Uitându-ne la degringolada și promiscuitatea aproape legiferată cauzată de relativismul moral care guvernează azi conviețuirea umană, uitându-ne în urmă la prescripțiile repetate și la atenția și prețuirea acordate de Dumnezeu familiei, să nu obosim în apărarea și promovarea singurei forme de conviețuire acceptată de Dumnezeu: familia bazată pe căsătoria liber-consimțită dintre un bărbat și o femeie, care-și asumă responsabil procrearea, creșterea și educarea pruncilor.
Începutul capitolului 12 din cartea Exodului ne găsește deci în „momentul-zero”: începutul numărătorii inverse a ieşirii din Egipt a lui Israel! Instrucțiunile privind Paștile pe care le comunică Dumnezeu prin Moise reprezintă singurele reglementări pe care le primește Israel pe când se mai afla în Egipt! Ele vor viza, vom vedea data viitoare, aspecte liturgice dar și tehnice, prin care poporului i se explică semnificația, ritualul și conduita pe parcursul sărbătorii. Pe de altă parte, ele sunt primele dintr-un lung șir de porunci, prevederi și prescripții prin care Creatorul a urmărit să-i ajute pe evrei să-L cunoască de fapt pe El, Răscumpărătorul – Persoana, caracterul, lucrarea, voia și plăcerea... cât să-Și dea seama că a umbla la înălțimea standardelor Sale de sfințenie, singura lor speranță era... tot El!
Ce favoare am primit noi ceilalți care am avut cinstea să-L avem printre noi pe pământ pe Dumnezeu întrupat în Fiul Său Isus Hristos, să ne-ncredem în El, care a trăit și ne-a lăsat tot ce-avem nevoie să fim și noi cu Dumnezeu pt totdeauna... și ce privilegiu să-L avem în noi pe Dumnezeu prin Duhul Sfânt!
Bucurați-vă, iubiți-L, onorați-L! Să ne reauzim sănătoși data viitoare!

• Download1

Ne auzim din nou, pentru că avem în ceruri un Tată bun și iubitor, care ne are în vedere și ne poartă cu braț întins și mână puternică – precum pe evreii de odinioară... și chiar dacă mai trecem prin văi sau tuneluri, însoțirea Lui ne este mai mult decât suficientă – o spunem din experiență, nu? Și-n plus, avem la îndemână Biblia, o carte plină de experiențe reale și asemănătoare, din care învățăm tot ce ne trebuie pt viața aceasta și în vederea vieții veșnice!
Mă gândeam la regularitatea întâlnirilor noastre: știm deja ziua și ora când ne adunăm sub acest generic, dornici să aflăm ce ne mai spune Dumnezeu și ce mai putem învăța din Biblie. Ne bazăm deci pe ceas și pe calendar. Ce-ați zice însă dacă, fără atenționări prealabile, 15 iulie ar deveni 1 ianuarie, sau dacă ziua n-ar mai începe la miezul nopții, ci la ora 18! Gândiți-vă că prin ceva de genul acesta a trecut poporul Israel când a fost anunțat – în debutul cap. 12 din cartea Exodul – că luna aceea, care era a șaptea a calendarului lor, va deveni luna întâi. Orice părere am avea despre ei, pentru mine e remarcabil că Scriptura, tranșantă și fără menajamente în ce-i privește, nu înregistrează vreo cârtire sau opinie ostilă dinspre ei din cauza acestui anunț! Să recunoaștem că noi am fi solicitat să fim consultați!
Această revoluție a calendarului marca nașterea lor ca neam, cu tot cu „clauza națiunii celei mai favorizate” acordată direct de Dumnezeu! Înaintăm în capitolul 12, și vom trece azi prin prevederile divine privind INSTITUIREA PRAZNICULUI PAŞTILOR. Iată ce le spune Domnul lui Moise și Aaron, în (Exodul 12:3)
Vorbiţi întregii adunări a lui Israel şi spuneţi-i: „În ziua a zecea a acestei luni, fiecare om să ia un miel de fiecare familie, un miel de fiecare casă”.
Există două aspecte importante în acest verset, vizând două aspecte esențiale ale sărbătorii: (1) sângele (mielul care trebuia înjunghiat și-al cărui sânge trebuia pus pe stâlpul uşii) şi (2) familia. Israeliţii deveniseră o naţiune şi Dumnezeu avea de gând să-i elibereze, dar o va face pe familii şi prin intermediul indivizilor din familii. Ce păcat că astăzi s-a diminuat așa de mult responsabilitatea față de stabilitatea familiei, iar funcția sărbătorii pare mai degrabă pierdută în nota de fast și reclamă pe care cel mai adesea o dăm unor asem*nea momente. Pierdem sensul real al sărbătorii, ne pierdem pe noi, ne pierdem partenerii și familiile – fără să câștigăm nimic! Uitându-ne la ieri, atenție la azi, oameni buni!
Deci, în fiecare casă trebuia să existe un miel. Dar Domnul se gândește și la excepții:
Dacă sunt prea puţini în casă pentru un miel, să-l ia cu vecinul lui cel mai de aproape, după numărul sufletelor; să faceţi socoteala cât poate mânca fiecare din mielul acesta. (Exodul 12:4)
Acest verset nu vorbeşte despre faptul că un miel ar fi prea puţin pentru cei din casă. Aceasta nu se putea întâmpla, un mielul era suficient. Era posibil, totuşi, ca cei din casă să fie prea puţini pentru miel. Dumnezeu e interesat de fiecare individ al unei familii. Fiecare familie trebuia să aibă un miel, însă dacă era vorba de un cuplu fără copii (sau copii care nu mai locuiau cu ei)? Atunci trebuia ca respectivii să se alăture unui vecin care se afla în aceeaşi situaţie şi să împartă mielul. Fiecare persoană din familie urma să primească o parte din miel. Celebrarea praznicului Paştelui trebuia să fie o chestiune personală şi privată. Este vorba aici despre răscumpărarea unei naţiuni, însă aceasta se face, în mod evident, ținând cont de fiecare familie. Răscumpărarea trebuie să fie primită şi acceptată de către fiecare individ al fiecărei familii. Paştele implică și ar trebui să aibă în vedere întreaga familie. Răscumpărarea este pentru fiecare, credincioșii să se gândească și la rudele lor!
Dumnezeu prezintă aici modul în care îi va mântui pe oameni. Nimeni nu este mântuit pentru că face parte dintr-o naţiune sau o familie. Luaţi, de exemplu, relatarea temnicerului din Filipi şi mântuirea casei sale, aşa cum apare în cartea Faptele Apostolilor, capitolul 16. Familia lui nu a fost mântuită pentru că temnicerul a crezut, ci pentru că fiecare membru al familiei va fi încheiat un legământ cu Mielul, fiecare având parte de Mielul-Hristos. Așa au stat lucrurile. Fiecare membru așa trebuia să-şi arate credinţa: „Crede în Domnul Isus, şi vei fi mântuit tu şi casa ta.” (Fapte 16:31) Asta nu înseamnă că dacă veţi crede, toată casa voastră va fi mântuită, toți membrii familiei, automat... Nu! Fiecare individ în parte, fiecare membru al familiei voastre trebuie să creadă și să se încreadă personal în Domnul Isus Hristos, şi atunci vor fi mântuiţi. Fiecare trebuie să fie părtaș la legământ, pentru a ajunge sub protecţia şi răscumpărarea sângelui care se află pe stâlpul uşii – Hristos cel răstignit!
Asistăm acum la o noapte fatidică în istoria Egiptului. Cea din urmă urgie, administrată de Îngerul morții, avea să se năpustească letal asupra fiecărei familii. Israeliţii, care se aflau în ţinutul Gosen, fuseseră scutiţi de ultimele urgii, poporul lui Dumnezeu fusese exceptat de la judecată, dar nu fuseseră încă răscumpăraţi. Abia acum urmau să fie răscumpăraţi, prin modul în care aveau să-şi arate credinţa în ce le spusese Dumnezeu despre sângele mielului.
Să fie un miel fără cusur, de parte bărbătească, de un an; veţi putea să luaţi un miel sau un ied. Să-l păstraţi până în ziua a paisprezecea a lunii acesteia; şi toată adunarea lui Israel să-l înjunghie seara (ebr. „între cele două seri”). (Exodul 12:5-6)
Această pasaj din Scriptură este foarte interesant. Observaţi, vă rog, că fiecare familie avea un miel. Mii de miei trebuiseră să fie înjunghiaţi în acea seară (sau: „între cele două seri”.) Această mulţime de miei ne îndreaptă însă privirile spre un alt Miel. Dumnezeu a văzut în aceşti miei pe Mielul, Domnul Isus Hristos, Paştile jertfite pentru noi. Acel praznic indica înspre venirea Domnului Isus Hristos în lume, ca jertfă de răscumpărare pentru mulți.
Să ia din sângele lui şi să ungă amândoi stâlpii uşii şi pragul de sus al caselor unde îl vor mânca. (Exodul 12:7)
Copiii lui Israel trebuiau să pună sângele mielului pe stâlpii uşii, pentru că îngerul morţii avea consemn să ocolească acea casă, să treacă pe lângă (pesah). Aud uneori întrebarea: „Ce se va întâmpla cu pruncii credincioşilor când va veni Răpirea? Dacă se află copii mici în casă când Domnul va veni după ai Săi, îi va lua pe mamă şi pe tată şi îi va lăsa pe micuţi în urmă?” Acest capitol ne arată clar că Dumnezeu nu va lăsa copilaşii în urmă. Înăuntru e familia care, prin credinţă, are parte de Hristos. Copilaşii nu ştiu ce se petrece. Vor fi ei abandonați, lăsaţi în Egipt, sau pradă morții, când Israel iese din ţară? Dacă un micuţ nu ajunge la vârsta la care poate da socoteală, va fi el înjunghiat? O, nu! Sângele mielului acoperă întreaga familie. Dumnezeu nu va lăsa copilaşii în urmă atunci când va avea loc Răpirea, așa cum nu i-a lăsat nici atunci când israeliţii au fost răscumpăraţi şi au părăsit ţara Egiptului – afirmă răspicat John Vernon McGee.
Carnea s-o mănânce chiar în noaptea aceea, friptă la foc; şi anume s-o mănânce cu azime şi cu verdeţuri amare. (Exodul 12:8)
Orice poruncă în legătură cu acest praznic avea o semnificaţie şi un mesaj specific. Acest verset vorbeşte despre părtăşia în familie. Familia era prezentă in corpore la sărbătoarea Paştelui, erau împreună. Vreau să fac o afirmaţie, care ştiu că va produce reacţii: astăzi, în programele noastre de biserică extrem de organizate, îi punem pe juniori într-un loc, pe tineri într-un loc şi pe adulţi în alt loc. Dar nu citim că Moise le-ar fi spus să-și ducă bebeluşii în odaia copiilor, sau pe adolescenți în curtea din spate să joace volei, şi aşa mai departe. Cred că dacă ar fi procedat așa ceva, mulţi copii evrei s-ar fi pierdut în noaptea Exodului. Praznicul Paştilor privea întreaga familie, şi mi-e teamă că – alături de societatea înșelătoare – și bisericile noastre se fac vinovate de divizarea familiilor. Familiile ar putea și ar trebui să stea împreună în biserică!
Pe când eram tânăr pastor – continuă John Vernon McGee – obișnuiam să am multe întâlniri în biserici de provincie, din comunități rurale; pot spune că acolo am petrecut cele mai frumoase ore din slujirea mea. Începeam să predic seara în fața unor familii ce aveau copii mici lângă ei... Mama legăna de obicei în braţe un bebeluș neliniştit, iar eu am învăţat să vorbesc mai tare decât acei copii gălăgioși. Dacă nu pot să vorbesc mai tare decât un copil de 6 luni, atunci sigur ceva este în neregulă cu mine! Astfel că am învăţat să predic în ciuda zgomotelor făcute de ei. Apoi copilul adormea, mama se ducea în spatele bisericii şi îl punea într-un pătuţ. Se întorcea şi se aşeza lângă soţul ei şi ceilalţi 2-3 copii... Mamele dădeau năvală în adunare după ce îşi puneau copiii în pătuţuri, întorcându-se să-și petreacă restul serii alături de familiile lor. Și asta se întâmpla în mod regulat, nu erau excepții!
Am auzit o istorie despre un predicator care a spus congregaţiei sale că el era un predicator mai bun decât apostolul Pavel. A făcut o pauză de o clipă, după care a continuat: „Sunt un predicator mai bun decât Pavel pentru că el a predicat până la miezul nopţii şi a reuşit să adoarmă o singură persoană. Eu predic de 30 minute şi-am adormit deja vreo 10-12 persoane.” (Ei bine, dacă așa stau stau lucrurile, să știți că și eu pot să mă consider un mare predicator!) Și pastorul McGee continuă:
Acele biserici de care vă spun nu aveau o organizare ireproșabilă, însă acolo creșteau nişte sfinţi minunaţi ai lui Dumnezeu. Nu am nicio încredere în mulţimea revoluţionară care asediază acum campusurile noastre universitare. Noi am procedat cu totul în mod greșit. Modelul lui Dumnezeu era centrat pe familie, însă noi ne-am îndepărtat mult de acest model, o luăm spre academic și spre ritualistic! Bine-ar fi să mai reflectăm la asta!
Am citit în versetul 8 că evreii trebuiau să mănânce carnea mielului friptă pe foc. Focul vorbeşte despre judecată: trebuie să existe o judecată asupra păcatului. Trebuiau de asem*nea să mănânce mielul cu pâine nedospită. Drojdia semnifică păcatul, iar pâinea nedospită face referire la Hristos, Acela din care ne hrănim. În plus, nu trebuiau să lipsească ierburile amare. Deşi există mai multe semnificaţii, cred că în context ele ne amintesc că viața și experienţele noastre nu vor fi doar dulci, după ce-l vom fi primit pe Isus Hristos ca Mântuitor. Ierburile amare merg mână în mână cu răscumpărarea.
Să nu-l mâncaţi crud sau fiert în apă; ci să fiefript la foc: atât capul, cât şi picioarele şi măruntaiele. Să nu lăsaţi nimic din el până a doua zi dimineaţa; şi dacă va rămâne ceva din el pe a doua zi dimineaţa, să-l ardeţi în foc. (Exodul 12:9-10)
Carnea mielului nu putea fi consumată crudă, pentru că vorbea despre judecata asupra păcatului din vieţile oamenilor, iar aceasta necesită jertfă şi judecată. Cine vine la Hristos, vine ca păcătos. Jertfa nu trebuia fiartă, ceea ce înseamnă pur şi simplu că trebuie să ne punem încrederea în Hristos şi numai în El. Din nefericire, sunt mulţi care își pun încrederea în apă chioară pentru mântuirea lor. Dar totul trebuia fript – judecata focului!
Când îl veţi mânca, să aveţi mijlocul încins, încălţămintea în picioare şi toiagul în mână; şi să-l mâncaţi în grabă; căci este PaşteleDomnului. În noaptea aceea, Eu voi trece prin ţara Egiptului şi voi lovi pe toţi întâii născuţi din ţara Egiptului, de la oameni până la dobitoace; şi voi face judecată împotriva tuturor zeilor Egiptului, Eu, Domnul. (Exodul 12:11-12)
Când vii la Hristos, trebuie să ai mijlocul încins, pregătit să ieşi din lume, să te detașezi de ea. Nu poţi să te întorci la Dumnezeu şi să continui să trăiești în păcat. Sigur, vom mai păcătui ocazional, dar nu mai putem alege să trăim deliberat în păcat.
Știu o doamnă care deținea un magazin cu băuturi alcoolice, și care s-a întors la Dumnezeu. M-a sunat şi mi-a spus că vrea să iasă din afacerea cu băuturi alcoolice: „Dacă mi-ai spune să iau un ciocan şi să sparg orice sticlă din magazin, aş face-o.” Însă acea afacere era tot ce mai avea, așa că eu i-am spus să vândă afacerea. Așa a făcut, iar astăzi este o credincioasă de toată isprava!
Putem trage o concluzie: veţi ieşi din Egipt, dacă sângele a fost stropit pe stâlpii uşii casei voastre. Trebuie să mâncaţi mielul de jertfă având mijlocul încins, gata de plecare!
Dar nu încheiem, deocamdată... Până acum, Dumnezeu direcţionase urgiile, una câte una, împotriva zeilor principali ai Egiptului. Dar toţi zeii lor cereau să li se ofere primul născut. Acum deci, Dumnezeu îşi îndreaptă armele împotriva tuturor idolilor Egiptului.
Sângele vă va sluji ca semn pe casele unde veţi fi. Eu voi vedea sângele şi voi trece pe lângă voi, aşa că nu vă va nimici nici o urgie, atunci când voi lovi ţara Egiptului. (Exodul 12:13)
Israeliţii nu au fost mântuiţi pentru că erau sămânţa lui Avraam. Dacă Egiptenii ar fi ascultat de porunca lui Dumnezeu, şi ei ar fi fost mântuiţi. Dumnezeu a spus: „Când voi vedea sângele, voi trece pe alături.” Nimeni n-a scăpat străduindu-se să facă tot ce putea mai bine, sau pentru că era sincer, sau pentru că era o persoană bună. N-au fost mântuiţi pentru că au trecut prin ceremonialul de tăiere împrejur sau pentru că aparţineau vreunei comunități. Dumnezeu le promisese: „Când voi vedea sângele, voi trece pe lângă tine.” Îngerul morţii n-a făcut o inspecţie prin cartier. Evreii nu trebuiau să spună îngerului morţii cât de buni erau şi ce fapte grozave făcuseră. Dumnezeu a spus: „Când voi vedea sângele, voi trece pe lângă tine” – și nu mai e nimic de adăugat la asta! Cine a fost mântuit în acea noapte? Cei care L-au crezut pe Dumnezeu. Cei care au stropit cu sânge uşiorii casei şi s-au încrezut în acel sânge. Nu înţeleg pe deplin, dar cred ce spune Dumnezeu, or El îmi spune că sângele Fiului Său mă va mântui, şi nimic altceva!
Sângele nu reprezenta vreun semn mistic sau magic. În Cuvântul lui Dumnezeu întâlnim un principiu important şi anume că „fără vărsare de sânge, nu există iertare de păcate”. Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu poate, generos dar arbitrar, să închidă ochii la păcate şi să nu facă nimic, aşa cum niciun judecător de azi nu poate declara un vinovat, nevinovat. Judecătorul trebuie să dovedească și să pedepsească vinovăția, iar cel în cauză să-şi ispăşească pedeapsa. O parte din problema lumii de azi este corupţia din justiție! Dar Legea implacabilă a Dumnezeului incoruptibil este neschimbată în acest univers, astfel că „Sufletul care păcătuiește, acela va muri.” Pedeapsa morţii planează deasupra noastră a tuturor, însă Dumnezeu este îndurător şi a acceptat ca o viaţă fără pată să poată înlocui o viaţă vinovată. Până la Hristos, mântuirea venea printr-un miel. Apoi s-a spus: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii!” Primindu-L pe Hristos, suntem izbăviţi de judecata meritată!
Atunci, în acea noapte în Egipt, a murit orice întâi-născut al oricărei familii care nu se afla sub protecţia sângelui. Aplicarea sângelui pe stâlpii casei şi pe pragul de sus al casei era o dovadă a credinţei, înţelegeţi? La fel e și afirmarea unei credinţe personale în Hristos!
Apoi a urmat praznicul Paştelui. Și în cartea Leviticul ne sunt date instrucţiuni pentru Paște şi pentru Praznicul Azimelor, care făcea parte din sărbătoare, dar care avea loc după Praznicul Paştilor. Rămânem însă în Exodul, și citim mai departe:
Şi pomenireaacestei zile s-o păstraţi şi s-o prăznuiţi printr-o sărbătoareîn cinstea Domnului; s-o prăznuiţi ca o lege veşnică pentru urmaşii voştri. Timp de şapte zile veţi mânca azime. Din cea dintâi zi veţi scoate aluatul din casele voastre: căci oricine va mânca pâine dospită, din ziua întâi până în ziua a şaptea, va fi nimicit din Israel. În ziua dintâi veţi avea o adunare de sărbătoaresfântă; şi în ziua a şaptea veţi avea o adunare de sărbătoare sfântă. Să nu faceţi nici o muncă în zilele acelea; veţi putea numai să pregătiţi mâncarea fiecărui ins. (Exodul 12:14-16)
Aceste indicaţii nu aveau legătură cu trecerea îngerului morţii și nici cu mântuirea lor, ci descriu un praznic al părtăşiei în familie. Aceasta era o datorie – fiind poruncită de Dumnezeu – dar şi un privilegiu. Evreii trebuiau să aibă comuniune cu Dumnezeu.
Să ţineţi sărbătoarea Azimelor, căci chiar în ziua aceea voi scoate oştile voastre din ţara Egiptului; să ţineţi ziua aceea ca o lege veşnică pentru urmaşii voştri. În luna întâi, din a paisprezecea zi a lunii, seara, să mâncaţi azime, până în seara zilei a douăzeci şi una a lunii. (Exodul 12:17-18)
Evreii au mâncat azime în marşul lor prin pustie, deoarece în noaptea de pesah fuseseră izgoniţi în grabă din Egipt. Şi au mâncat din pâinea aceea timp de 7 zile. De observat că este vorba de pâine fără drojdie. Dacă cineva ar fi mâncat pâine dospită, ar fi fost exclus din părtăşia cu ceilalţi.
Timp de şapte zile, să nu se găsească aluat în casele voastre; căci oricine va mânca pâine dospită va fi nimicitdin adunarea lui Israel, fie străin, fie băştinaş. Să nu mâncaţi pâine dospită; ci, în toate locuinţele voastre, să mâncaţi azime. (Exodul 12:19-20)
Drojdia este menţionată indirect de 8 ori în versetele 14-20, și reprezintă un principiu al răului în Biblie, simbolizând tot ce e rău şi dăunător. În Matei 13, Domnul spune o pildă despre o femeie care ascunde drojdie în 3 măsuri de făină. Pentru că ea este un principiu al răului, drojdia n-are cum să reprezinte Evanghelia acolo. Cele 3 măsuri de făină reprezintă Cuvântul lui Dumnezeu şi drojdia (răul) a fost pusă în el. Este într-adevăr uimitor câte erori de interpretare întâlnim astăzi, şi câţi naivi le dau crezare. „Drojdia” este amestecată în învăţătura Cuvântului. Multe grupări religioase folosesc Biblia, însă amestecată cu doctrina lor falsă. Copiilor lui Israel li se spune să evite exact acest lucru. Să luăm și noi seama!
Domnul nostru vorbește în mod explicit despre drojdie în Evanghelia după Matei. În 16:6: „Isus le-a zis: «Luaţi seama şi păziţi-vă de aluatul fariseilor şi al saduch*eilor.»” Apoi în 16:11 continuă: „Cum nu înţelegeţi că nu v-am spus de pâini, ci v-am spus să vă păziţi de aluatul fariseilor şi al saduch*eilor?” Ucenicii Domnului credeau că se referea la pâinea fizică. Mai târziu, însă, vor înţelege că Domnul Isus vorbea despre doctrina rea a fariseilor.
Pâinea nedospită nu este prea gustoasă. Multora nu le place studierea Bibliei, Cuvântul lui Dumnezeu, pur şi fără aluat. Mulți vin la biserică pentru că petrec timp cu alţii, sau pentru muzică, sau pentru altele – dar nu pentru Cuvântul lui Dumnezeu. Ei nu vor Cuvântul lui Dumnezeu pentru că nu este plăcut la gust. Am fost odată în Israel în perioada Praznicului Azimelor şi m-am săturat de câtă pâine nedospită am mâncat atunci. Ce masă de pomină a fost când s-a terminat praznicul şi au adus pâinea adevărată! Aceasta are un gust plăcut pentru omul firesc. Pâinea nedospită nu este aşa gustoasă ca pâinea dospită, dar Cuvântul lui Dumnezeu este mâncarea sănătoasă pentru copilul lui Dumnezeu!
Moise a chemat pe toţi bătrânii lui Israel şi le-a zis: „Duceţi-vă de luaţi un miel pentru familiile voastre şi înjunghiaţi Paştele. Să luaţi apoi un mănunchi de isop, să-l înmuiaţi în sângele din strachină şi să ungeţi pragul de sus şi cei doi stâlpi ai uşii cu sângele din strachină. Nimeni din voi să nu iasă din casă până dimineaţa. Când va trece Domnul ca să lovească Egiptul, şi va vedea sângele pe pragul de sus şi pe cei doi stâlpi ai uşii, Domnul va trece pe lângă uşă şi nu va îngădui Nimicitorului să intre în casele voastre ca să vă lovească. (Exodul 12:21-23)
Isopul este o plantă perenă, ramificată și pufoasă ce creşte în zone stâncoase. Mănunchiuri de isop s-au folosit pentru aplicarea sângelui pe ușile caselor. Isopul, pentru mine, reprezintă credinţa. Sângele lui Hristos este pus pe viaţa şi inima noastră atunci când ne încredem în ceea ce a făcut Hristos pentru noi. Și încheie Moise precizările, și noi ediția de azi, cu aceste cuvinte din (Exodul 12:24-28)
Să păziţi lucrul acesta ca o lege pentru voi şi pentru copiii voştri în veac. Când veţi intra în ţara pe care v-o va da Domnul, după făgăduinţa Lui, să ţineţi acest obicei sfânt. Şi când vă vor întreba copiii voştri: ‘Ce înseamnă obiceiul acesta?’ să răspundeţi: ‘Este jertfa de Paşte în cinstea Domnului, care a trecut pe lângă casele copiilor lui Israel în Egipt, când a lovit Egiptul şi ne-a scăpat casele noastre.’” Poporul s-a plecat şi s-a închinat până la pământ. Şi copiii lui Israel au plecat şi au făcut cum poruncise Domnul lui Moise şi lui Aaron; aşa au făcut.
La despărțire, să ne propunem și noi să facem tot ce auzim că ne spune Domnul! Pe curând!

• Download1

Stimați ascultători, ne reîntâlnim sub cupola de har a Domnului nostru, și-n ecoul cuvintelor Sale prin care făcuse – în prima parte a cap. 12 din cartea Exodul, unde suntem – precizări atât de clare și ferme privind fixarea uneia dintre cele mai importante celebrări ale lui Israel, și am spune chiar mondiale: Paștile Domnului. Evenimentele din acea noapte și tot ce va urma trebuiau deci să rămână legate exclusiv de Numele Domnului. Izbăvirea era integralmente lucrarea Lui. Din noaptea aceea provine mântuirea prin har pentru toate veacurile și generațiile care vor urma, până la așezarea din nou a tuturor lucrurilor! Tot ce au oamenii de făcut este să accepte oferta de iertare și salvare, și s-o celebreze corespunzător (și nu doar anual)! Urgia a zecea a însemnat nimicire pentru egipteni, și răscumpărare pentru evrei. Moartea întâilor-născuți (care aveau statut preferențial larg răspândit în lumea antică) a reprezentat ultima judecată abătută de Domnul asupra Egiptului și-a zeilor săi. Dumnezeu Își instruise poporul pentru acest moment. Dar de data asta, și-n ținutul Gosen (care fusese privilegiat și ocrotit de ultimele urgii) urmau să se aplicae prescripțiile divine: salvarea era acordată doar celor din casele cu sânge de miel la intrare. Iar dacă egiptenii și-ar fi marcat casele după exemplul israeliţilor, îngerul morţii ar fi cruţat și pe întâiul-născut din respectivele familii.
Vom fi surprinși odată când vom constata că Domnul Isus nu ne va cere detalii denominaționale, și nu va ține cont din ce biserică am făcut parte. Odată ce ți-ai pus încrederea în Hristos ca Mântuitor al tău, Duhul Sfânt te-a botezat în trupul viu al Bisericii adevărate, Mireasa veșnică a lui Hristos... Și pe cât de laborioase fuseseră preparativele, pe atât de succintă este redarea plăgii a 10-a; o citim în (Exodul 12:29-30)
La miezul nopţii, Domnul a lovit pe toţi întâii născuţi din ţara Egiptului, de la întâiul născut al lui faraon, care şedea pe scaunul lui de domnie, până la întâiul născut al celui închis în temniţă, şi până la toţi întâii născuţi ai dobitoacelor. Faraon s-a sculat noaptea, el şi toţi slujitorii lui, şi toţi egiptenii; şi au fost mari ţipete în Egipt, căci nu era casă unde să nu fie un mort.
Această ultimă judecată a revendicat vieţile întâilor-născuţi din fiecare casă. Până în acel moment, Dumnezeu nu vizase predilect viaţa, dar acum o face; să nu spuneţi însă că Dumnezeu e un tiran capricios. Încercatul Iov a recunoscut că „Domnul a dat, Domnul a luat, binecuvântat fie Numele Domnului!” Cel care dă viaţa are autoritatea s-o și ia înapoi!
În aceeaşi noapte faraon a chemat pe Moise şi pe Aaron şi le-a zis: „Sculaţi-vă, ieşiţi din mijlocul poporului meu, voi şi copiii lui Israel. Duceţi-vă de slujiţi Domnului, cum aţi zis. Luaţi-vă şi oile şi boii, cum aţi zis, duceţi-vă şi binecuvântaţi-mă.” (Exodul 12:31-32)
În cele din urmă, Faraon e nevoit să cedeze. Până acum refuzase să dea curs cererilor lui Moise, dar acum urgia atinsese și familia lui. Dumnezeu începuse judecata nu cu moartea întâilor-născuţi ai egiptenilor, ci prin transformarea toiagului lui Aaron într-un șarpe/crocodil. Dacă Faraon L-ar fi crezut pe Dumnezeu, Israel ar fi putut părăsi ţara şi egiptenii ar fi fost cruţați de judecată. Responsabilitatea pentru cele întâmplate îi aparținea, așadar, lui Faraon.
Egiptenii zoreau poporul şi se grăbeau să-i scoată din ţară, căci ziceau: „Altfel, toţi vom pieri.” (Exodul 12:33)
Egiptenii erau deja terifiați, nu ştiau până unde va merge judecata lui Dumnezeu. Dumnezeu le luase întâii-născuţi; acum ce va mai face? Probabil ne va omorî pe toţi, gândeau egiptenii... așa că practic i-au scos din țară, pentru că se temeau pentru vieţile lor.
Poporul şi-a luat plămădeala (coca), înainte de a se dospi. Şi-au învelit postăvile cu plămădeala în haine şi le-au pus pe umeri. Copiii lui Israel au făcut ce spusese Moise şi au cerut egiptenilor vase de argint, vase de aur şi haine. (Exodul 12:34-35)
Dumnezeu a făcut ca evreii să capete trecere înaintea egiptenilor, aşa că atunci când au cerut, egiptenii le-au dat tot ce doreau. Acesta a fost modul lui Dumnezeu de a jefui Egiptul și de a le oferi evreilor plata pentru sutele de ani de sclavie în Egipt. Egiptenii le datorau israeliţilor atât de mult, încât copiii lui Israel, practic, i-au prădat, luând cu ei o mare parte din bogăţia Egiptului, dată lor de bună-voie!
Copiii lui Israel au plecat dinRamses spre Sucot, în număr de aproape şase sute de mii de oameni care mergeau pe jos, afară de copii. (Exodul 12:37)
Se pare că numărul celor care au ieşit din Egipt se ridică la peste un milion de oameni, poate chiar două milioane. Erau 600.000 doar bărbaţi pedeştri, în afară de femei şi copii. Și mai observăm un lucru interesant, în această amplă mișcare de mase:
O mulţime de oameni de tot soiul s-au suit împreună cu ei; aveau şi turme însemnate de oi şi boi. (Exodul 12:38)
Când au ieșit israeliţii din Egipt, o mulţime de oameni născuţi din căsătorii mixte au plecat împreună cu ei și aceștia vor fi cauza multor probleme în tabăra lui Israel. Vom afla mai multe despre ei în cartea Numeri. Familiile acestea însemnau egipteni căsătoriți cu evreice sau evrei căsătoriți cu egiptence. Copiii lor trebuiau să decidă – să plece cu israeliţii sau să rămână cu egiptenii? Unii au plecat, alții au rămas. Cei care au plecat s-au întrebat apoi de multe ori dacă nu făcuseră o greşeală, iar când apăreau probleme şi greutăți, ei erau primii care se plângeau. Ei nu erau israeliţi în adevăratul sens al cuvântului. De-a lungul timpului, astfel de cetățeni proveniți dintr-un părinte ne-evreu, au generat destulă bătaie de cap în Israel. Dar și în comunitățile creștine, cei ce frecventează biserica, dar nu sunt întorși la Dumnezeu generează destule probleme. Vom mai vorbi despre asta cu altă ocazie.
Cu plămădeala, pe care o luaseră din Egipt şi care nu se dospise încă, au făcut turte fără aluat; căci fuseseră izgoniţi de egipteni, fără să mai poată zăbovi şi fără să-şi ia merinde cu ei. Şederea copiilor lui Israel în Egipt a fost de patru sute treizeci de ani. Şi, după patru sute treizeci de ani, tocmai în ziua aceea, toate oştile Domnului au ieşit din ţara Egiptului. Noaptea aceea trebuie prăznuită în cinstea Domnului, pentru că atunci i-a scos din ţara Egiptului; noaptea aceea trebuie prăznuită în cinstea Domnului de toţi copiii lui Israel şi de urmaşii lor. (Exodul 12:39-42)
Pesah/paşte sau Pesahim/paștile s-a sărbătorit pentru prima dată la ieşirea poporului Israel din Egipt. Israeliții nu trebuiau să uite niciodată ce a făcut Domnul Dumnezeu pentru ei, până la revenirea Regelui şi instaurarea Mileniului. Atunci ieșirea lor din Egipt și solicitantul exod vor fi date uitării... și vom vedea mai târziu de ce. (Exodul 12:43-49)
Domnul a zis lui Moise şi lui Aaron: „Iată porunca privitoare la Paşti: niciun străin să nu mănânce din ele. Să tai împrejur pe orice rob cumpărat cu bani, şi apoi să mănânce din ele. Veneticul şi simbriaşul să nu mănânce. Să nu le mănânce decât într-o singură casă; să nu luaţi deloc carne afară din casă şi să nu zdrobiţi niciun os. „Toată adunarea lui Israel să facă Paştele. Dacă un străin, care va locui la tine, va vrea să facă Paştele Domnului, orice parte bărbătească din casa lui va trebui tăiată împrejur; apoi se va apropia să le facă, şi va fi ca şi băştinaşul; dar niciun netăiat împrejur să nu mănânce din ele. Aceeaşi lege va fi pentru băştinaş ca şi pentru străinul care va locui în mijlocul vostru.”
Numai cei ce se identificau prin credinţă cu poporul lui Dumnezeu puteau să ia parte la celebrare. Ne-evreii se puteau alătura și erau bineveniți doar dacă acceptau credinţa poporului Israel, inclusiv semnul legământului mozaic – tăierea împrejur.
Toţi copiii lui Israel au făcut cum poruncise Domnul lui Moise şi lui Aaron; aşa au făcut. Şi chiar în ziua aceea, Domnul a scos din ţara Egiptului pe copiii lui Israel, după oştile lor. (Exodul 12:50-51)
Una din puținele ocazii când citim negru pe alb că evreii „au făcut cum poruncise Domnul”. Dar nu se termina totul cu ieșirea din Egipt. Urmărindu-i pe copiii lui Israel în călătoria lor spre Marea Roşie şi, apoi, prin pustie, vom învăţa multe alte lecţii de folos și pentru noi, creştinii contemporani.
Dar, poate c-ați observat, narațiunea s-a întrerupt din nou – după un model deja familiar – ca să se repete (era nevoie, era un început, și poporul era mare și eterogen și agitat!) importanța și maniera de celebrare a sărbătorii, atât cu privire la prăznirea de către străini (cum am observat mai devreme), cât și cu privire la noua generație către care Dumnezeu privea deja, și cu care avea planuri mari, cum citim în primele vers. din cap. 13:
Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: „Pune-Mi deoparte ca sfânt pe orice întâi născut, pe orice întâi născut dintre copiii lui Israel, atât dintre oameni, cât şi dintre dobitoace: este al Meu.” Moise a zis poporului: „Aduceţi-vă aminte de ziua aceasta, când aţi ieşit din Egipt, din casa robiei; căci cu mână puternică v-a scos Domnul de acolo. Să nu mâncaţi pâine dospită. Astăzi ieşiţi, în luna spicelor. (Exodul 13:1-4)
Întâii-născuţi ai Egiptului muriseră. Zeii Egiptului dintotdeauna îi revendicaseră pe întâii-născuţi ai egiptenilor, iar acum Dumnezeu legiferează o punere deoparte pentru El a întâilor-născuţi evrei. El vrea ca și credincioşii de astăzi să-L pună pe El pe primul loc în viața lor, însă mulţi n-o fac. Dumnezeu cere să-i închinăm ce avem mai bun, „pârga/întâiul rod al puterii tale”; Dumnezeu Își revendică prioritatea în toate. Că mulţi credincioşi nu țin cont de asta, este altă problemă. Când și dacă avem timp, slujim Domnului, dar în cea mai mare măsură timpul nostru este petrecut în interese personale şi distracție. Iar Domnului îi dăm ce rămâne, firimituri... Lui, care ne-a dat și ne oferă totul!!!
Îmi amintesc o întâmplare povestită de Billy Sunday: călătorea cu trenul, traversând ţara împreună cu William Wrigley, omul care a inventat guma de mestecat. Domnul Wrigley era creştin şi, în timpul călătoriei lor, i-a spus lui Billy Sunday că are obiceiul să dea Domnului a zecea parte din toate veniturile sale, și a subliniat că nu ultima parte din venit o dădea Domnului, ci prima parte, la început, după ce făcea socotelile – și era entuziasmat să constate cum Domnul îl binecuvânta şi-l făcea să prospere. Bineînțeles, Dumnezeu nu garantează prosperitate tuturor; însă este important să observăm că El a binecuvântat pe majoritatea celor ce i-au dat Lui prioritate și prinos! A-L pune pe primul loc pe Dumnezeu înseamnă să facem lucrul acesta fără compromisuri și cu inimă curată.
Copiii lui Israel tocmai ieşiseră din Egipt, unde slujiseră ca robi vreo patru sute de ani. Apoi, Dumnezeu le cere întâii-născuţi. Poate că unii vor fi murmurat: „Doamne, abia ce ne-ai scos din robie, şi-acum îl ceri pe primul meu născut pentru Tine?!” Domnul Isus Hristos face la fel cu noi; ne mântuieşte din robia păcatului, ne eliberează şi ne face liberi. Citim (Ioan 8:36): „Dacă Fiul vă face slobozi, veţi fi cu adevărat slobozi”. Domnul spune că El vrea ca noi să ne dăruim Lui. Poate spui: „Eu sunt liber și-așa vreau să rămân!” Dar oare ești cu adevărat liber? Ai fost cumpărat cu un preţ: sângele scump al lui Isus Hristos. Doar când te dăruiești Lui de bunăvoie şi Îl pui pe El pe primul loc în viața ta, primești libertatea!
Când te va duce Domnul în ţara canaaniţilor, hetiţilor, amoriţilor, heviţilor şi iebusiţilor, pe care a jurat părinţilor tăi că ţi-o va da, ţară unde curge lapte şi miere, să ţii următoarea slujbă în luna aceasta. Timp de şapte zile, să mănânci azime; şi în ziua a şaptea, să fie o sărbătoare în cinstea Domnului. În timpul celor şapte zile, să mâncaţi azime; să nu se vadă la tine nimic dospit, nici aluat, pe toată întinderea ţării tale. Să spui atunci fiului tău: „Aceasta este spre pomenirea celor ce a făcut Domnul pentru mine, când am ieşit din Egipt.” (Exodul 13:5-8)
Deci, lui Israel i se cerea să ţină Praznicul Paştelui şi Praznicul Azimelor, imediat ulterior. Când israeliţii părăsiseră Egiptul în grabă, luaseră cu ei pe drum covata şi aluatul ce se afla în ea – un aluat nedospit, pentru că Dumnezeu le spusese: „Fără drojdie! Veți mânca pâine nedospită timp de 7 zile, în care nu trebuie să existe la voi aluat dospit.” Această ritual trebuia respectat din generaţie în generaţie, pentru ca oamenii să-şi amintească mereu că Dumnezeu i-a eliberat din ţara Egiptului.
Să-ţi fie ca un semn pe mână şi ca un semn de aducere aminte pe frunte între ochii tăi, pentru ca legea Domnului să fie întotdeauna în gura ta; căci cu mână puternică te-a scos Domnul din Egipt. Să ţii porunca aceasta la vremea hotărâtă, din an în an. Când te va aduce Domnul în ţara canaaniţilor, cum a jurat ţie şi părinţilor tăi, şi când ţi-o va da, să închini Domnului pe orice întâi născut, chiar pe orice întâi născut din vitele pe care le vei avea: orice parte bărbătească este a Domnului. Să răscumperi cu un miel pe orice întâi născutal măgăriţei; iar dacă nu-l vei răscumpăra, să-i frângi gâtul. Să răscumperi de asem*nea pe orice întâi născut de parte bărbătească dintre fiii tăi. (Exodul 13:9-13)
Întâii-născuţi din toate turmele copiilor lui Israel aparțineau Domnului. Fiecare întâi-născut al măgăriţei trebuia răscumpărat cu un miel, pentru că Dumnezeu nu dorea să I se aducă jertfă vreunul din aceste animale cu urechi lungi. Animalul de jertfă trebuia să fie un miel. Întâiul-născut al omului trebuia răscumpărat, după cum vom vedea mai târziu, cu arginţi. Arginţii erau banii de răscumpărare (s-a confirmat și-n cazul Domnului Isus!).
Şi când te va întreba fiul tău într-o zi: „Ce înseamnă lucrul acesta?”, să-i răspunzi: „Prin mânaLui cea atotputernică, Domnul ne-a scos din Egipt, din casa robiei; şi, fiindcă faraon se încăpăţâna şi nu voia să ne lase să plecăm, Domnul a omorât pe toţi întâii născuţi din ţara Egiptului, de la întâii născuţi ai oamenilor până la întâii născuţi ai dobitoacelor. Iată de ce aduc jertfă Domnului pe orice întâi născut de parte bărbătească şi răscumpăr pe orice întâi născut dintre fiii mei. Să-ţi fie ca un semn pe mână şi ca un semn de aducere aminte pe frunte, între ochi, căci prin mâna Lui atotputernică ne-a scos Domnul din Egipt.” (Exodul 13:14-16)
Acest ritual avea drept scop să le reamintească israeliţilor că Dumnezeu i-a eliberat din Egipt. Întâii-născuţi dintre fiii lor trebuiau răscumpăraţi cu arginţi. În ce ne privește pe noi însă, citim în 1 Petru 1:18-19: „Căci ştiţi că nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire pe care-l moşteniserăţi de la părinţii voştri, ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur şi fără prihană.”
După ce a lăsat faraon pe popor să plece, Dumnezeu nu l-a dus pe drumul care dă în ţara filistenilor, măcar că era mai aproape; căci a zis Dumnezeu: „S-ar putea să-i parărău poporului, văzând războiul, şi să se întoarcă în Egipt.” (Exodul 13:17)
Israeliţii tocmai ieşiseră din robie, erau sleiți și destul de confuzi, prea puțin organizați – și deci nu erau pregătiţi să lupte. Cel mai scurt drum către ţara pe care le-o dăduse Domnul era în susul coastei. În Războiul de 6 zile din 1967, din Palestina, israeliţii s-au mutat în josul coastei şi i-au scos pe egipteni de-acolo... bineînţeles, cu tancuri şi avioane! Deci pregătiţi și înarmați cum se cuvine! Israeliţii care ieşiseră din robia egipteană nu aveau însă nici instruire militară, nici arme de luptă; astfel că Dumnezeu, în mila Lui, i-a îndrumat spre pustie. Drumul prin deșert era mai lung, dar îi cruţa de război, așa că n-ar fi trebuit să se confrunte cu niciun duşman până ce ajungeau în Țara Promisă. Le-a luat 40 de ani evreilor să traverseze pustia şi să intre în Ţara Promisă, iar atunci aveau deja armată şi erau bine echipaţi, după cum vom vedea mai încolo.
Poate că va zice cineva: „Dumnezeu i-ar fi putut scăpa printr-un miracol!” Este adevărat, însă nu-mi place că unii creştini cred că Dumnezeu e dator să facă o minune pentru ei la fiecare minut, și că au dreptul să-I poruncească lui Dumnezeu să intervină pentru ei atunci când sunt bolnavi sau se află în vreun necaz. Aici nu este vorba despre puterea Sa; sigur că El putea să facă o minune! Mai degrabă, este vorba despre când și cum vrea El s-o facă. Dumnezeu are un plan. Şi atunci când va fi nevoie, El va interveni miraculos pentru noi – însă doar pentru a împlini voia şi planul Lui în vieţile noastre!
Dumnezeu îi putea duce pe israeliţi prin ţara Filistenilor şi să facă o minune acolo; iar dacă ar fi fost atacaţi, Dumnezeu i-ar fi putut elibera. Atunci când este necesar, Dumnezeu e pregătit să facă minuni, însă numai pentru a-Şi împlini voia Sa.
...Dumnezeu a pus pe popor să facă un ocol pe drumul care duce spre pustiu, spre Marea Roşie. Copiii lui Israel au ieşit înarmaţi din ţara Egiptului. (Exodul 13:18)
Cuvântul „înarmaţi” este un termen foarte interesant și se referă la faptul că au ieşit din ţara Egiptului în ordine, ca militarii. Nu au ieşit din ţară ca o mulţime de oameni răsfirată, ci într-un mod organizat. Evreii nu aveau armată, dar s-au aliniat ordonat (câte 5 pe-un rând!) Dacă i-am fi văzut mărșăluind prin pustie, am fi văzut un grup foarte disciplinat.
Moise a luat cu el oasele lui Iosif; căci Iosif pusese pe fiii lui Israel să jure, zicând: „Când vă va cerceta Dumnezeu, să luaţi cu voi oasele mele de aici.” (Exodul 13:19)
Când israeliţii au părăsit Egiptul, Moise a luat oasele lui Iosif de acolo. La finalul cărții Geneza (50:24), citim că: „Iosif a zis fraţilor săi: «Eu am să mor! Dar Dumnezeu vă va cerceta şi vă va face să vă suiţi din ţara aceasta în ţara pe care a jurat că o va da lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov.»” Geneza 50:25 continuă: „Iosif a pus pe fiii lui Israel să jure, zicând: «Când vă va cerceta Dumnezeu, să luaţi şi oasele mele de aici.»” Trecuseră sute de ani de ani de când Iosif spusese acele cuvinte, și iată că venise timpul despre care vorbise. Când a murit, Iosif era un erou naţional şi a trebuit să fie înmormântat în Egipt. Apoi, însă, s-a ridicat un Faraon care nu-l cunoscuse pe Iosif (și probabil că nu recunoștea nici rolul său în salvarea Egiptului). Deci, de vreme ce Iosif nu mai era un erou naţional, rămpșițele sale puteau fi strămutate din Egipt fără să stârnească proteste din partea cuiva.
Iosif dorise să fie înmormântat în Ţara Promisă. De ce oare? Dacă ştia că va fi înviat din morţi odată şi înălţat la cer, ce mai conta dacă locul din care se ridica era ţara Egiptului, sau Israelul? Cred că se aştepta să fie înviat împreună cu poporul său pentru Mileniu şi apoi pentru eternitate. Aceasta a fost nădejdea lui Iosif şi aceasta era şi nădejdea lui Moise. Prin credinţă, deci, Moise ia oasele lui Iosif ca să le ducă în Ţara Promisă.
Au plecatdin Sucot şi au tăbărât la Etam, la marginea pustiului. Domnulmergea înaintea lor, ziua într-un stâlp de nor, ca să-i călăuzească pe drum, iar noaptea într-un stâlp de foc, ca să-i lumineze, pentru ca să meargă şi ziua şi noaptea. Stâlpul de nor nu se depărta dinaintea poporului în timpul zilei, nici stâlpul de foc în timpul nopţii. (Exodul 13:20-22)
Copiii lui Israel se îndreptau către deşertul fierbinte, pustia aceea mare şi teribilă – dar nu vor fi arşi de soare, pentru că ziua un stâlp de nor îi va proteja! Era ceea ce nicio altă naţiune nu avusese: Shekinah, slava/prezenţa vizibilă a lui Dumnezeu. Vorbind despre neamul său (Rom. 9:4), Pavel a spus: „Ei sunt israeliţi, auînfierea, slava…” – la această slavă se referă: shekinah, gloria vizibilă a lui Dumnezeu! Biserica nu are parte de așa ceva, pentru că ea nu a primit nimic vizibil. Ei aveau nevoie de „slavă”, pentru că răscumpărarea nu era realizată încă din punct de vedere istoric, cum este astăzi. Noi nu avem nevoie de prezenţa vizibilă a lui Dumnezeu pentru a umbla prin credinţă. Efeseni 1:3 ne spune că Dumnezeu, „ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti, în locurile cereşti, în Hristos”. Dumnezeu era pregătit să-Și ducă poporul în siguranţă prin pustie. La fel ne poartă și pe noi azi prin pustia lumii, și va fi cu noi până-n Canaanul ceresc! Îi mulțumim și așteptăm cu bucurie și pace acea zi, dar și întânirea noastră viitoare! Pe curând!

• Download1

Dragi ascultători, antrenați cum am devenit prin suita de episoade precedente ale acestui program, ne reîntâlnim pentru încă o porțiune de călătorie împreună prin Cuvântul lui Dumnezeu, pe urmele... poporului lui Dumnezeu, pe care Iahweh l-a scos (cu mână tare și braț puternic, cu minuni și urgii) din Egiptul ce-l ținuse captiv pe Israel mai bine de patru secole. Un drum lung le stătea înainte – nici cei mai sceptici dintre ei însă nu cred că se gândeau că va dura chiar 40 de ani, sau că nu vor ajunge la destinație... pentru că în mod normal până în Canaan drumul ar fi trebuit străbătut în maximum două săptămâni!
Și vieții creștine i se poate aplica metafora călătoriei – ca drum spre Canaanul ceresc, pentru o veșnicie în compania Răscumpărătorului! Pentru unii e mai lung, pentru alții mai scurt, pentru unii mai greu, pentru alții mai ușor, comparațiile pe orizontală nu ne ajută prea mult însă, mult mai benefică fiind privirea înainte și în sus – la Cel ce ne veghează, dar și merge înaintea noastră... chiar dacă nu literalmente, ca-n cazul evreilor, care aveau protecția neîntreruptă a stâlpului de nor și de foc. În El deci să ne punem credința, și având pildele biblice la îndemână (spre învățătură), să fim convinși că Domnul va sfârși ce-a început pentru noi! Deci, având cap-compas Cerul, Canaanul veșnic, să ne asumăm hotărât ascultarea de Cel de care depindem, să dăm la o parte orice piedică, să ne luptăm cu păcatul, să lepădăm cârtirea și nemulțumirea – ca să nu fim nevoiți să împărtășim soarta poporului Israel... de care vom afla practic pe tot parcursul Vechiului Testament și din istorie.
Într-un fel, putem spune că – la ieșirea din Egipt – Dumnezeu a fost nevoit să îndrume poporul nu în direcția optimă nu spre derutarea adversarului, nu pentru că n-ar fi fost în măsură să-i scoată cu bine pe evrei din orice amenințare și potențială confruntare cu popoare ostile... ci pentru că, odată tranșată disputa cu panteonul egiptean, începea lungul proces de educare și domesticire a... propriului popor! Intriga principală de-aici încolo va fi confruntarea (care ajunge până la conflict) dintre Iahweh și Israel, care avea nevoie de multe corecții și transformări... și ele vor veni, orchestrate (uneori cu durere, și-ntotdeauna cu grele costuri) de Dumnezeul cel atotputernic! Așa a făcut și face El cu poporul Său, care trebuie să fie exemplar întotdeauna și în toate, sfânt și plin de râvnă pentru fapte bune! Dar orice călătorie, oricât de lungă, se face pas cu pas, așa că... să nu anticipăm!
Am p*rnit deci la drum cu poporul evreu care a ieşit deja din Egipt şi se îndreaptă spre ţara promisă de Dumnezeu străbunilor lor. Suntem în continuare în cartea Exodul, la capitolul 14 de această dată. Ne vom alătura desigur poporului, ca până acum, ca să luăm notă de mesajul pe care ni-l transmite Cuvântul lui Dumnezeu... Pentru că nu ați uitat (sper!) că scopul studiului nostru care traversează (prin lectură comentată) textul biblic – nu este numai simpla familiarizare cu învăţăturile cărţii Sfinte, ci și acumularea de deprinderi sfinte necesare transformării ființei și vieţii în acord cu voia și plăcerea lui Dumnezeu. El nu doreşte să facă din noi atât teologi, cât ucenici loiali ai Domnului Isus.
Faraon rămăsese în urmă (în capitolul 12!), și-am fi tentați să-credem că e cu totul ieșit din calcule... Așa cum, odată cu părăsirea Egiptului, am zice că am ieșit din zona de intensitate maximă a conflictului, și că poate va urma un platou mai calm, sau un intermezzo de refacere... Dar nu e loc de relaxare, în umblarea cu Dumnezeu! El e singurul care știa și știe ce urmează... și anume, că oricât de lovit, sau poate prea lovit în orgoliul său, Faraon nu se va mulţumi să contemple consecințele plecării evreilor. Deja regreta și își imputa lipsa lor, așa că organizează în grabă o expediție militară serioasă, şi p*rneşte după ei cu intenţia de a-i întoarce în Egipt.
Iată de ce Dumnezeu – care cunoștea inima și planurile lui faraon – îi dictează lui Moise următoarea manevră: (Exodul 14:1-2)
Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: „Spune copiilor lui Israel să se întoarcă şi să tăbărască înaintea Pi-Hahirotului, între Migdol şi mare, faţă în faţă cu Baal-Ţefon: în dreptul locului acestuia să tăbărâţi, lângă mare.”
Nu e ușor și nici sigur să identificăm aceste locații, dar ele se aflau undeva între Râul Nil şi Marea Roşie. Pi-ha-hirot înseamnă „regiunea mlaștinilor”, sau „gura canalului” (ori „intrarea în abis”) și ar putea fi undeva la nord-est de Suez. Locuri denumite Migdol („turn de veghe”) sunt mai multe în Egipt, unul din ele putând fi un punct la granița de sud-est a Egiptului... tot lipsită de indicii e și identificarea Baal-Țefonului („Baal din nord” sau „domnul nordului”). În orice caz, nu în aceste direcții plecaseră inițial evreii, pentru că Domnul ordonă o repliere și-o întoarcere înspre locațiile menționate, unde Domnul stabilise scena finală!
Faraon va zice despre copiii lui Israel: „S-au rătăcit prin ţară; îi închide pustiul.” Eu voi împietri inima lui faraon, şi-i va urmări; dar faraon şi toată oastea lui vor face să se arate slava Mea, şi egiptenii vor şti că Eu sunt Domnul. Copiii lui Israel au făcut aşa. (Exodul 14:3-4)
Cu siguranță, Faraon avea și se folosea de spioni care-i supravegheau pe copiii lui Israel. Oricum, un convoi de 2 milioane de oameni nu e prea ușor de mascat! Dar Faraon se va fi așteptat ca ei s-o ia pe drumul cel mai scurt, în susul coastei, şi să treacă spre Canaan pe la filisteni. Or, aflând că ei o apucă prin pustie, faraon va crede că s-au rătăcit şi va fi și mai sigur de reușită, deci mai neglijent... Dumnezeu îi anunță deci să nu se teamă că Faraon îi va urmări – blocat în aceeași condiție de împietrire a inimii – pentru că abia acela avea să fie momentul când Dumnezeu Își va încheia socotelile cu Faraon!
S-a dat de ştire împăratului Egiptului că poporul a luat fuga. Atunci inima lui faraon şi inima slujitorilor lui s-a schimbat faţă de popor. Ei au zis: „Ce am făcut de am lăsat pe Israel să plece şi să nu ne mai slujească?” Faraon şi-a pregătit carul de război şi şi-a luat oamenii de război cu el. A luat şase sute de care de luptă cu oameni aleşi şi toate carele Egiptului; în toate erau luptători. (Exodul 14:5-7)
Poate vă gândiți că egiptenii se vor fi săturat de atâtea nenorociri care au venit peste ei, însă iată că era nevoie să se întâmple ceva şi mai grav ca să-i convingă să se oprească. Comandantul suprem al regatului pleacă în urmărirea copiilor lui Israel cu 600 de care de luptă, și cu elita trupelor sale. Puteţi să vă imaginaţi ce-ar fi putut face o asem*nea oștire unui popor sărac, neajutorat şi fără apărare – din care majoritatea era formată din copii, femei şi vite. Dar ideea era nu să-i nimicească pe evrei, ci să-i silească să se întoarcă!
Domnul a împietrit inima lui faraon, împăratul Egiptului, şi faraon a urmărit pe copiii lui Israel. Copiii lui Israel ieşiseră gata de luptă. Egiptenii i-au urmărit; şi toţi caii, carele lui faraon, călăreţii lui şi oştirea lui, i-au ajuns tocmai când erau tăbărâţi lângă mare lângă Pi-Hahirot, faţă în faţă cu Baal-Ţefon. Faraon se apropia. Copiii lui Israel şi-au ridicat ochii, şi iată că egiptenii veneau după ei. Şi copiii lui Israel s-au înspăimântat foarte tare şi au strigat către Domnul după ajutor. (Exodul 14:8-10)
Înaintea israeliţilor se afla Marea Roşie, iar în spatele lor era oştirea egipteană. Oamenii aceștia săraci, obosiți, neînarmați și neantrenați, se pomenesc prinşi între inamic şi marea cea inabordabilă, frumoasă poate, dar nemiloasă și adâncă. Din punct de vedere militar, ei se aflau într-un loc strategic extrem de nepotrivit și periculos. Și culmea confuziei lor era că Dumnezeu îi adusese în postura aceasta! Și ca orice mulțime derutată, începe să vocifereze tot mai strident și cu adresă, căutând vinovații; citim (Exodul 14:11-12):
Ei au zis lui Moise: „Nu erau oare morminte în Egipt, ca să nu mai fi fost nevoie să ne aduci să murim în pustiu? Ce ne-ai făcut de ne-ai scos din Egipt? Nu-ţi spuneam noi în Egipt: „Lasă-ne să slujim ca robi egiptenilor, căci vrem mai bine să slujim ca robi egiptenilor decât să murim în pustiu?”
Asta ar fi vrut să fie o interogație mai degrabă ironică, deși cred că numai de aşa ceva nu le ardea lor în situația dată... Mai degrabă aveau nevoie de o refulare, în spaima lor de moarte... Copiii lui Israel îl întreabă, de fapt, pe Moise: „Ne-ai adus tot drumul acesta în pustie ca să murim aici pentru că nu mai existau locuri de înmormântare în Egipt?” Piramidele au fost ridicate ca monumente funerare ale faraonilor, și peste tot se aflau mumii în Egipt, așa că dacă era vorba să-i îngroape, Egiptul ar fi fost un loc mai propice pentru înmormântare. Pentru că israeliţii chiar erau convinşi că urmau să piară acolo, măcelăriţi. Ce repede uitaseră că, pe când se aflau în Egipt, strigau către Dumnezeu să-i scape din robie... Și El o făcuse... Iar acum, pentru că se aflau din nou într-o criză, invocă starea nenorocită din Egipt ca varianta preferabilă!!! Dumnezeu îi scosese de acolo, iar ei ar fi vrut acum să se întoarcă! Ce nestatornică, nerecunoscătoare și lașă e firea omenească!
Să privim însă și la Dumnezeu, și să vedem ce face El pentru poporul Său! Fără El, erau fără nicio speranţă, dar – deși Dumnezeu era singurul care-i putea scăpa din această situație – nu-i auzim strigând către El, ci admonestându-l pe Moise. Oricât nu ne convine, să recunoaștem că şi noi am fi făcut la fel, pentru că suntem ca acei israeliţi. Lăsați în baza minților și resurselor noastre, am fi pierduți în păcate și-n moarte. De fapt, lumea noastră e un loc lipsit de speranţă, un loc „superb” plin de morminte. În Romani 5:12, Pavel ne spune: „printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit…” Omul este în mişcare de peste 5.000 de ani. Încotro se îndreptă? Către mormânt. Nu ne place, dar acesta este adevărul. Într-un fel, dintr-o perspectivă, putem spune că această cunună a creațiunii – omul – ar putea fi socotit și cel mai colosal eşec din universul lui Dumnezeu!
Uitați-vă puțin la tablou, și-ncercați să-i înțelegeți pe evreii din acest pasaj – Exodul 14. Dacă Dumnezeu nu intervine, ei vor fi nimiciți. Și ei nu se gândesc la El, nu-L cheamă în ajutor, ci se răstesc la cei ce le fuseseră conducători omenești până atunci, Moise și Aaron. Nici eu, nici tu n-am putea fi salvați fără intervenția lui Dumnezeu. Salvarea, izbăvirea, răscumpărarea este eminamente și exclusiv lucrarea Domnului. Iona spunea: „Mântuireavine de la Domnul.” (Iona 2:9). Și regele David a făcut o afirmaţie asemănătoare, şi acesta este și mesajul întregului Nou Testament!
Moise a răspuns poporului: „Nu vă temeţi de nimic, staţi pe loc şi veţi vedea izbăvirea pe care v-o va da Domnul în ziua aceasta; căci pe egiptenii aceştia, pe care-i vedeţi azi, nu-i veţi mai vedea niciodată.” (Exodul 14:13)
Unul din rolurile liderului este încurajarea – și Moise (asigurat și instruit de Dumnezeu) asta face acum. „Nu vă fie frică, Domnul e cu noi!” – le transmite el. Ei nu trebuie decât să accepte şi să primească izbăvirea Domnului, care urma să intervină în chip miraculos! Ține minte, te rog, că nu poţi face absolut nimic pentru a obţine mântuirea, ci tot ceea ce trebuie să faci este să accepţi ce a făcut și face Dumnezeu pentru tine!
„Domnul Se va lupta pentru voi; dar voi staţi liniştiţi.” (Exodul 14:14)
Notați-vă undeva versetul acesta, memorați-l și mângâiați-vă cu El ori de câte ori sunteți la colț, fără șanse, fără soluții... Strigați la Domnul în mijlocul încercării și-al neliniștii voastre (dar nu doar atunci!) Invocați-l cu credință și încredere, cereți pace și liniștire peste sufletul și mintea agitate... și așteptați în tăcere ajutorul Domnului! Domnul aduce izbăvire poporului Său, şi va da pacea care vine din siguranța că păcatele ne-au fost iertate!
Domnul a zis lui Moise: „Ce rost au strigătele acestea? Spune copiilor lui Israel să p*rnească înainte. Tu ridică-ţi toiagul, întinde-ţi mâna spre mare şi despică-o; şi copiii lui Israel vor trece prin mijlocul mării ca pe uscat.” (Exodul 14:15-16)
Israeliţii trebuiau să stea liniştiţi şi să aștepte izbăvirea Domnului, iar când aceasta vine, ei trebuie să respecte, prin credinţă, instrucţiunile Sale. Credinţa lor se va vedea în alegerea lor de a merge mai departe, sau nu...
Oamenii au încercat să explice în multe feluri modul în care au trecut copiii lui Israel Marea Roşie. În primul rând, istorici de renume şi teologi conservatori au stabilit că ieşirea evreilor din Egipt este un fapt istoric. Pentru majoritatea oamenilor, problema este nu dacă, ci cum au trecut ei Marea Roşie. Unii spun că vântul a făcut ca apele să se dea înapoi, însă era un zid de apă de ambele părţi, și vântul nu putea să facă asta. Alţii sunt de părere că un altfel de fenomen natural a făcut ca apa să se dea la o parte. Unii chiar susțin că a fost un cutremur în momentul în care evreii au încercat să treacă marea. Ce trebuie să acceptăm noi este că, într-adevăr, acolo a avut loc un miracol. Poți să fii de acord cu el, sau nu! Dar cumva, printr-o minune, Dumnezeu a despicat marea și a croit un drum prin ea, astfel încât poporul Israel să traverseze marea ca pe uscat.
Când au ajuns pe ţărmul celălalt, aș spune că aveau picioarele uscate, pentru că pe drumul deschis prin mijlocul mării nu era apă nici cât să le umezească picioarele. Ar fi greu de explicat acest lucru în afara unui miracol. Dar intervenția lui Dumnezeu nu urmărea doar izbăvirea poporului Său, ci și distrugerea forței militare a opresorilor!
„Eu voi împietri inima egiptenilor, ca să intre în mare după ei. Şi faraon şi toată oastea lui, carele şi călăreţii lui, vor face să se arate slavaMea. Şi vor şti egiptenii că Eu sunt Domnul când faraon, carele şi călăreţii lui, vor face să se arate slava Mea.” (Exodul 14:17-18)
Ca unii care știm asta din Biblia pe care o avem la îndemână, cred că dacă am fi avut posibilitatea, când egiptenii au început să-i urmărească pe copiii lui Israel de-a lungul Mării Roşii, poate că i-am fi spus lui Faraon: „Bănuiesc că îți dai seama că îi urmărești pe evrei pentru că inima ta şi a oamenilor tăi au fost împietrite de Dumnezeu, nu pentru că vrei tu să faci asta.” La fel de probabil, faraon şi generalii săi ar fi râs de noi (dac-am fi scăpat doar cu atât!), și dac-ar fi catacdisit să răspundă ar fi zis doar atât: „Îi vânăm pe israeliţi pentru că așa vrem noi!” Nu-și dăseau seama, bieții de ei, că erau doar pioni nesemnificativi pe tabla de șah a lui Dumnezeu, care îi forţează pe egipteni să facă exact ce era în inima lor. Ca să nu mai spunem că – după cum repetă însuși marele regizor – în joc era însăși slava lui Dumnezeu, care „nu Se lasă să fie batjocorit! Ce seamănă omul aceea va și secera.”
Îngerul lui Dumnezeu, care mergea înaintea taberei lui Israel, Şi-a schimbat locul şi a mers înapoia lor, şi stâlpul de nor care mergea înaintea lor, şi-a schimbat locul şi a stat înapoia lor. El s-a aşezat între tăbăra egiptenilor şi tăbăra lui Israel. Norul acesta pe o parte era întunecos, iar pe cealaltă lumina noaptea. Şi toată noaptea cele două tabere nu s-au apropiat una de alta. Moise şi-a întins mâna spre mare. Şi Domnul a pus marea în mişcare printr-un vânt dinspre răsărit, care a suflat cu putere toată noaptea; el a uscat marea, şi apele s-au despărţit în două.
Există în acest pasaj (Exodul 14:19-21) câteva lucruri care merită menționate. În primul rând, egiptenii amintiți în versetul 18 sunt cei care rămăseseră acasă, în ţara Egiptului. Israel va trece în siguranţă pe partea cealaltă a Mării Roşii, iar Faraon şi armata sa vor pieri în apele mării, așa că egiptenii care rămăseseră în Egipt vor afla că Dumnezeul israeliţilor este Domnul, care luptă pentru ai Săi! Apoi, este menţionat „îngerul lui Dumnezeu” – care cred că nu era altul decât Hristos preîntrupat. Dumnezeu Însuşi este Cel care a stat între egipteni şi israeliţi. Când vântul de răsărit trimis de Domnul a venit, marea s-a dat la o parte. Un vânt obişnuit nu ar fi putut crea un zid de apă pe ambele părţi.
Copiii lui Israel au trecut prin mijlocul mării ca pe uscat, şi apele stăteau ca un zidla dreapta şi la stânga lor. Egiptenii i-au urmărit; şi toţi caii lui faraon, carele şi călăreţii lui au intrat după ei în mijlocul mării. În straja dimineţii, Domnul, din stâlpul de foc şi de nor, S-a uitat spre tabăra egiptenilor şi a aruncat învălmăşeala în tăbăra egiptenilor. A scos roţile carelor şi le-a îngreuiat mersul. Egiptenii au zis atunci: „Haidem să fugim dinaintea lui Israel, căci Domnul Se luptă pentru el împotriva egiptenilor.” (Exodul 14:22-25)
Când Dumnezeu intervine pentru a-Şi salva poporul, vedem încă o dată că El Se manifestă și prin stâlpii de foc şi de nor, care eu cred că Îl reprezintă pe Duhul Sfânt. Evreii au fost conduşi exact aşa cum ar trebui să se lase condus copilul lui Dumnezeu astăzi – de Duhul Sfânt. De fapt aceasta este singura șansă și rețetă de succes autentic!
Abia acum înțeleg egiptenii că ceea ce li se întâmplă este ceva supranatural și încearcă să se replieze şi să scape de forţa supranaturală ce le sta împotrivă. Dar...
Domnul a zis lui Moise: „Întinde-ţi mâna spre mare; şi apele au să se întoarcă peste egipteni, peste carele lor şi peste călăreţii lor.” Moise şi-a întins mâna spre mare. Şi înspre dimineaţă, marea şi-a luat iarăşi repeziciunea cursului, şi, la apropierea ei, egiptenii au luat-o la fugă; dar Domnul a năpustit pe egipteni în mijlocul mării. Apele s-au întors şi au acoperit carele, călăreţii şi toată oastea lui faraon, care intraseră în mare după copiii lui Israel; niciunul măcar n-a scăpat. (Exodul 14:26-28)
Această pasaj necesită o analiză atentă, deoarece relatează – succint, apăsat, indiscutabil – un miracol. Nu există vreo explicaţie logică pentru acest fenomen. Mulţi creștini conservatori, care cred în Cuvântul lui Dumnezeu şi sunt mântuiţi prin credinţa în Hristos, încearcă să explice trecerea Mării Roşii în mod logic. Dumnezeu spune că a fost o minune, iar noi nu avem de făcut decât să credem, sau nu!
Dar copiii lui Israel au trecut prin mijlocul mării ca pe uscat, în timp ce apele stăteau ca un zid la dreapta şi la stânga lor. (Exodul 14:29)
Acesta este argumentul major pentru care numim acest fapt un miracol, lucru susținut de cel puțin două argumente: evreii au umblat pe uscat în mijlocul mării, și de ambele părţii era un zid de apă. Deci practic au trecut printr-un culoar practicat pentru ei PRIN apele Mării Roșii! Așa ceva nu se poate explicat nici logic, nici științific.
În ziua aceea, Domnul a izbăvit pe Israel din mâna egiptenilor; şi Israel a văzut pe egipteni morţi pe ţărmul mării. Israel a văzut mâna puternică pe care o îndreptase Domnul împotriva egiptenilor. Şi poporul s-a temut de Domnul şi a crezut în Domnul şi în robul Său Moise. (Exodul 14:30-31)
Aceste două versete afirmă că scopul lui Dumnezeu era acela de a elibera poporul Israel din robia egipteană. La începutul marşului lor prin pustie, evreii văzuseră puterea lui Dumnezeu manifestată prin protecția sângelui, care i-a ferit de furia nimicitoare a Îngerului morții. Acum la Marea Roşie, Dumnezeu Îşi arată puterea, prin faptul că-i trece în siguranţă pe celălalt țărm al mării, salvându-i pe ei și nimicindu-i pe egiptenii care-i urmăreau. Dumnezeu Îşi eliberează copiii prin putere, și-n virtutea sângelui Mielului!
Este momentul să lansăm un avertisment serios și plin de dragoste la adresa celor care cred că au șanse să I se opună lui Dumnezeu, sau să se pună cu poporul Său! Poate vi se va părea că repurtați vreu victorie pe ici-pe colo, că reușiți să vă impuneți sau să reduceți la tăcere vreun credincios... Nu va fi pentru mult vreme! Ca și în cazul cu faraon și făloasa armată egipteană, Dumnezeu va interveni când vă așteptați mai puțin, în modul cel mai neașteptat sau miraculos cu putință, și va aduce nu doar izbăvirea aleșilor săi, ci și distrugerea celor ce I (sau li) se opun! Dragii noștri, nu vă luptați cu Dumnezeu, n-aveți nicio șansă! El e un foc mistuitor! Și nu vrea să nimicească, ci să mântuiască! Așa că reflectați mult și bine, cântăriți-vă poziția, resursele, opțiunile, șansele – și alegeți înțelept! Ideal ar fi să vă supuneți, și veți fi și liberi și asigurați! Dar măcar încetați să-L mai înfruntați sau sfidați pe Dumnezeu... El nu întârzie în împlinirea promisiunilor Sale, cum cred unii – pur și simplu pt că nu ceasurile, agendele sau calendarele noastre decid ce-nseamnă „târziu” pentru El! Temeți-vă mai degrabă ca nu cumva eventualelor voastre regrete să nu li se aplice ștampila „prea târziu”! Nu e amenințare, e doar o conștientizare serioasă pentru cei ce cred că pot lupta sau pot câștiga lupta cu Dumnezeu. Dacă ascultația cum, e un indiciu clar că Dumnezeu vă iubește, și v-a mai dat și șansa acestei atenționări! Prețuiți-o!
Iar copiii Domnului să se-ntărească în reverența și ascultarea de Domnul! Pe curând!

• Download1

Dragi ascultători, oricât de mici, puțini sau rari, pașii ne duc înainte prin Cuvântul lui Dumnezeu și prin istoria mântuirii temeinic lucrate de Sus, în folosul fiecăruia dintre cei ce vor s-o primească. Sper ca și întâlnirea de azi să ne ajute dacă nu să înaintăm, măcar să ne stabilizăm în câteva dintre evenimentele istorice și sensurile lor spirituale, parcurse în ultimele episoade, alocate secțiunii biblice denumită Exodul, după unul din evenimentele de referință din istoria poporului ales: ieșirea din Egipt.
Vă reamintesc, în citirea comentată a textului biblic, am depășit momentul dramatic al nopții teribile în care Egiptul și-a pierdut toți întâii-născuți din cauza aroganței și încăpățânării lui faraon; am trăit emoția sfârșitului robiei îndelungi și asupritoare la care fusese supus poporul evreu, care iese din Egipt încărcat până la refuz cu bogățiile egiptenilor, plătiți practic ca să plece mai repede; am savurat și momentul incredibilei și decisivei intervenții izbăvitoare a lui Dumnezeu care a despicat Marea Roșie ca să treacă Israel ca pe uscat pe partea cealaltă, prăvălindu-le nimicitor și definitiv peste armata egipteană condusă de însuși faraon.
Înainte de a acompania poporul într-o emoționantă și molipsitoare cântare de laudă la adresa Izbăvitorului Iahweh, vă propun să fixăm recapitulativ câteva dintre semnificațiile momentelor trăite împreună în ultimele capitole și episoade din Exodul...
Când vorbim de Paști ne referim îndeosebi la evenimentul care a concluzionat judecata lui Dumnezeu asupra zeilor Egiptului, desfășurată prin cele plăgi cu care a lovit puternicul imperiu nord-african. Ce s-a întâmplat în acea noapte de pomină fusese anticipat (și-ntr-un fel înglobează apoteotic) urgiile precedente, inclusiv lovitura de grație care urma să fie dată peste câteva zile la Marea Roșie. Însăși semnificația termenului pesah – trecut/trecere pe lângă – ne determină să-i subsumăm Paștelui toate fazele și evenimentele judecății lui Dumnezeu. Deci măcar în acest episod recapitulativ, când rostim Paște/Paști e bine să înțelegem totalitatea evenimentelor ce au marcat înscrierea lui Israel pe făgașul ireversibil al drumului spre Canaanul promis de Dumnezeu. Febra pregătirilor pentru Paște din cap. 12 prevestește apogeul urgiilor lui Dumnezeu, și vom vedea că durerea pierderii întâilor-născuți de pe tot teritoriul țării (a doua parte a cap. 12) îl determină pe faraon să nu mai împiedice plecarea evreilor. După noaptea urgiei a zecea, imediat după ce Faraon a cerut binecuvântarea lui Moise și Aaron și după ce Israel, încărcat de daruri, a ieșit din Egipt – conflictul părea să se stingă, iar acțiunea pare să intre pe un platou moderat. Paranteza introdusă în finalul cap. 12 și-n primele ¾ din cap. 13 este menită să sublinieze atât natura unică a Paștilor, dpdv al semnificațiilor... dar să și ascută dramatismul evenimentului care urma, ajutându-ne să vedem (dincolo de orice altceva) suveranitatea incontestabilă a Celui ce orchestrează istoria popoarelor (și nu doar a lui Israel!)
Unicitatea primelor Paști rezidă atât în mulțimea detaliilor despre așezarea lor de principiu, cât și în desfășurarea spectaculoasă și atipică a celebrării și a pasajului în sine, în condiții absolut speciale – și-n care accentul cade mai degrabă pe contextul primelor paști. Asupra acestor amănunte și condiționări se va reveni repetat, pentru ca asimilarea și respectarea lor să sublinieze importanța pe care o capătă în istoria omenirii.
Ieșirea din Egipt, exodul propriu-zis a rămas ca punct de referință în istoria poporului ales Israel, ai cărui proroci au făcut dese referiri la el, în rugăciunile, mesajele și scrierile lor, prin care Dumnezeu practic S-a adresat și S-a pronunțat în ce-i privește...
Trezeşte-te, trezeşte-te şi îmbracă-te cu putere, braţ al Domnului! Trezeşte-te, ca în zilele de odinioară şi în veacurile din vechime! Oare n-ai doborât Tu Egiptul şi n-ai străpuns balaurul? Nu eşti Tu Acela care ai uscat marea, apele adâncului celui mare, şi ai croit în adâncimile mării un drum pentru trecerea celor răscumpăraţi? - întreabă Isaia (51:9-10)
Și în Ieremia (2:4-6) găsim un refren asemănător: Ascultaţi Cuvântul Domnului, casa lui Iacov şi voi, toate familiile casei lui Israel! Aşa vorbeşte Domnul: „Ce nelegiuire au găsit părinţii voştri în Mine, de s-au depărtat de Mine şi au mers după nimicuri şi au ajuns ei înşişi de nimic? Ei n-au întrebat: ‘Unde este Domnul care ne-a scos din ţara Egiptului, care ne-a povăţuit prin pustie, printr-un pământ uscat şi plin de gropi, printr-un pământ unde domnesc seceta şi umbra morţii, printr-un pământ pe unde nimeni nu trece şi unde nu locuieşte niciun om?’ (Ieremia 2:4-6)
Dumnezeu i-a călăuzit pe israeliți în mod precis și deliberat spre locul pe care-l avea în vedere pe malul Mării Roșii, ținându-l la curent pe Moise cu faptul că egiptenii îi vor urmări. La fel și nouă, Dumnezeu ne detaliază viața creștină, ca să știm la ce să ne așteptăm de la mult mai puternicul faraon al vremii și lumii de azi – Satan. Și acesta, nemulțumit că-i scapă din gheare păcătoșii, face toate eforturile cu armatele sale să-i readucă în robie. Să fim conștienți de asta, și să fim atenți în special la cei întorși de curând la Dumnezeu. Înspăimântați de egipteni, evreii au țipat și-apoi au cârtit împotriva conducătorilor – în loc să se încurajeze reciproc. În loc să privească spre Dumnezeu, priveau tot spre Egipt – cu teamă sau cu nostalgie! Dumnezeu îi lovise pe egipteni cu judecăți, și-i eliberase miraculos pe evrei, și iată că ei nu aveau încredere că Domnul îi poate duce până la capăt.
O atenționare merită și „mulțimea de tot soiul” care-i însoțea, și care dădea tonul și forma grosul acestor văicăreli, și care avea să și preia inițiativa mai târziu (vom vedea în cartea Numeri). Mulțimea aceasta pestriță era un soi de alianță imposibilă dictată de luptă pentru supraviețuire. Acest metisaj etnic și religios care e un fel de dâră a Exodului îi reprezintă pe oamenii neconvertiți dar aparent binevoitori, favorabili sau măcar neostili, și poate chiar creștinii firești, sau convertiții conjuncturali, sub impuls emoțional sau din anumite interese imediate – care s-au aflat dintotdeauna printre copiii Domnului. Sigur, Mântuitorul a spus ca neghina să fie lăsată să crească dimpreună cu grâul, dar trebuie să rămânem conștienți, atenți și neinfluențați! Nu e treaba noastră să-i anatemizăm (poate doar să-i conștientizăm sau informăm măcar de pericolul în care se găsesc), și să ne ținem deoparte de ei dacă perseverează sau se adâncesc în compromis, cârtire și fățărnicie.
Odată ce moartea întâilor-născuți a forțat pe Faraon să lase pe Israel să plece, planul lui Dumnezeu mai putea fi zădărnicit fie prin readucerea forțată a poporului în Egipt, fie prin nimicirea poporului, dacă ar fi ref*ckat. Cu acest gând a p*rnit faraon și armata sa pe urmele lui Israel. Dar deznodământul a fost cu totul altul! Deși Dumnezeu nu dorește moartea păcătosului, ci el să se întoarcă de la căile lui și să trăiască (Ezec. 18:23),
„Apele s-au întors şi au acoperit carele, călăreţii şi toată oastea lui Faraon, care intraseră în mare după copiii lui Israel; niciunul măcar n-a scăpat. Dar copiii lui Israel au trecut prin mijlocul mării ca pe uscat, în timp ce apele stăteau ca un zid la dreapta şi la stânga lor. În ziua aceea, Domnul a izbăvit pe Israel din mâna egiptenilor, şi Israel a văzut pe egipteni morţi pe ţărmul mării. Israel a văzut mâna puternică pe care o îndreptase Domnul împotriva egiptenilor. Şi poporul s-a temut de Domnul şi a crezut în Domnul şi în robul Său Moise. (Exodul 14:28-31)
Toate pedepsele pe care Dumnezeu le-a adus asupra lui Faraon și poporului, au fost atenționări ale îndelungii Lui răbdări. Cel care vrea să nimicească lovește pe la spate și pe neașteptate. Așa face diavolul, dar nu și Dumnezeu! Ce este în inima Lui de Tată, a demonstrat perfect Domnul Isus atunci când Fiul omului a venit (a murit) ca să caute și să mântuiască ce era pierdut (Mat. 18:11) Crucea este apogeul caracterului lui Dumnezeu. Să nu ne pomenim c-o desconsiderăm sau c-o disprețuim! Să nu ne pomenim că ignorăm sau banalizăm atenționările și manifestările lui Dumnezeu! El tot avertizează și dă timp de repliere... care nu este însă nelimitat. De ce oare atât de mulți nu consimt să asculte de El și să se întoarcă la El?
Istoria lui faraon a rămas pe paginile Scripturii ca o intensă invitație de a lua aminte la cine este Dumnezeu și la ce i se întâmplă oricui I se împotrivește. Pe tronul inimii fiecărui păcătos șade un faraon, de aceea firea păcătoasă se împotrivește avertismentelor divine. Respingând sistematic ofertele și invitațiile Sale, să ne așteptăm la urgii! Iar faptul că supraviețuim pedepselor este dovada că prin ce am trecut a fost doar chemarea/apăsarea iubirii lui Dumnezeu. Fiecare refuz al nostru ne adâncește în împietrire, iar pe El în tristețe! Strânși cu ușa, prinși la colț, recunoaștem „degetul lui Dumnezeu”, poate chiar ne cerem iertare și facem promisiuni, doar pentru ca să le-ncălcăm, odată depășit momentul dificil. Ce dovadă mai clară de împietrire vreți? Nu așa a făcut faraon? Și care i-a fost sfârșitul?! Repet o altă atenționare, de astă dată a ap. Pavel din NT (Galateni 6:7-8): „Nu vă înşelaţi: „Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit.” Ce seamănă omul, aceea va şi secera. Cine seamănă în firea lui pământească va secera din firea pământească putrezirea, dar cine seamănă în Duhul va secera din Duhul viaţa veşnică. Avem doar două opțiuni: de a-L recunoaște pe Dumnezeu ca singurul Izbăvitor posibil și a-L lăsa să ne scoată din casa robiei; sau a-I recunoaște dumnezeirea și atotputernicia în pedeapsa prin care ne trece! Aceasta a doua variantă este riscantă pentru că nu știm cum vom reacționa nici noi în pedeapsă, nici cum va răspunde Dumnezeu la împiterirea naostră! Mântuire este în perioada aceasta de așteptare și răbdare ale lui Dumnezeu; din valurile mâniei Sale, nu mai este mântuire! Alege unde vrei să-L recunoști!
Trecerea Mării Roșii este o exemplificare a unirii credinciosului cu Hristos, în moarte față de vechea viață/condiție/fire, și în învierea la o viața/zidire nouă. Israel e fost botezat în trecerea prin Marea Roșie, credincioșii creștini sunt identificați/altoiți în Hristos și deci separați de lume/Egipt. Adică „în lume, dar nu ca lumea”! Egiptenii nu au putut trece prin mare, pentru că n-aveau pecetea sângelui Mielului. De aceea e atât de important mereu de invocat și glorificat sângele răscumpărător al lui Hristos, singurul remediu prin care poate căpăta oricine iertarea și mântuirea.
Paștele ilustrează moartea lui Hristos pentru noi, în timp ce trecerea Mării Roșii ilustrează învierea noastră cu El, datorită Lui, la o viață care se va prelungi în veșnicie – în prezența lui Dumnezeu. Sângele ne-a eliberat de sub pedeapsa păcatului și ne-a înviat de sub puterea păcatului. Cum mielul a fost jertfit pentru ca întâii-născuți să nu moară, așa a curs pentru noi sângele lui Isus Mesia, ca să nu mai plătim noi pentru propriile păcate – asta ar fi însemnat moartea veșnică!
Sărbătoarea Paștilor a devenit momentul de maximă anticipare a intervenției lui Dumnezeu prin care se va pune capăt oricărei robii, poporului Israel promițându-i-se un rol privilegiat. Evenimentul primelor Paști a devenit prisma prin care israelitul își privește relația cu Dumnezeu și care i-a modelat în timp și concepția despre lume, viață și istorie. Pentru el, istoria este liniară, și-l determină să privească înainte, cu speranța/așteptarea următoarei intervenții izbăvitoare/miraculoase a Dumnezeului Suveran. E de înțeles deci că momentele cele mai întunecate ale istoriei lui Israel au generat cele mai profunde și vibrante pagini escatologice. Istoria lui Israel înseamnă așteptare mesianică, coborârea lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său, prin trimisul Său special, ca odinioară în Egipt. Așteptarea vibrantă a unui alt proroc ca Moise (cum i s-a promis în Deuteronom) este încă valoarea supremă a evreilor și azi!
Exodul va arăta evreilor că Iahweh este credincios și atotputernic, și-i va plasa pe traiectoria luării în posesie a unei teritoriu geografic care să devină leagănul propriei națiuni, și simbol al moștenirii veșnice pregătite de Dumnezeu aleșilor Săi credincioși. Pentru creștini, exodul confirmă că despărțirea de Egiptul lumii este primul pas pentru strămutarea în Canaanul veșnic, și că viața creștină este o călătorie deloc simplă. Drumul va fi sinuos și aventuros, dar nu-l străbatem de capul nostru, nici singuri – așa că dacă rămânem în parametrii Scripturii, în pofida obstacolelor și luptelor, atingerea țintei nu e niciun moment pericl*tată! Șansa și rețeta biruinței este încrederea în Dumnezeu. Moise le dă evreilor prinși între mare și armata vrăjmașă câteva îndemnuri-porunci pe care e bine să ni le însușim și noi: „Nu vă temeți” – căci Domnul este tăria noastră; „stați liniștiți”, pentru că nu prin resursele voastre veți birui, ci Domnul se va lupta pentru voi; și „priviți izbăvirea”, căci doar Domnul și voi veți rămâne după lupta de azi – vrăjmașul va dispărea! Este necesar ca și noi „să rămînem pe loc” înainte să p*rnim mai departe, pentru că dacă nu stăm tari/fermi în credință, nici nu vom putea umbla prin credință! Cum știți, Dumnezeu Și-a protejat poporul și S-a plasat între egipteni și Israel. Probabil că evreii s-au temut și auzind vântul care a bătut toată noaptea – doar tocmai vântul acela care-i îngrozea i-a și salvat, croind/uscând cărarea sub pașii lor. Și aceeași Mare Roșie înspăimântătoare a fost botezul ca națiune al evreilor și mormântul egiptenilor, care-au cules ce-au semănat, cum am citit mai devreme din Galateni. Cu ce mișcare Își consfințește Dumnezeu supremația: apusul unui imperiu (Egiptul, rămas fără întâi-născuți și fără armată, și cu pleiada de zeități dovediți ca incapabili și inerți) și respectiv nașterea unei națiuni care va marca istoria lumii și-a omenirii!
Dar mai mult decât actul de naștere a poporului Israel, evenimentele Exodului (care au culminat cu noaptea de Paște) reprezintă atestarea înființării/nașterii poporului adevărat și complet al lui Dumnezeu – Israel ȘI Biserica! Experiența fondatoare a Exodului i-a determinat pe apostoli să reinterpreteze întreaga istorie a lui Israel în lumina lucrării Domnului Isus. Astfel, ei au ajuns la concluzia – transmisă și nouă în Noul Testament și prin moștenirea învățăturilor apostolice autentice – că atunci când Dumnezeu a inițiat/executat Creația, Exodul și alte mișcări de asem*nea amploare, El a avut în vedere crucea, prin care mântuirea devenea mondială, cosmică. Paștile, care marchează ca o paradigmă Exodul, apoi istoria Israelului și-a creștinătății sunt modelate/definite practic de Golgota. Crucea Domnului Isus (Paștele nostru) era înfiptă în punctul zero, de reconstrucție a poporului lui Dumnezeu, înainte ca ea să fi fost în realitate înfiptă pe calvar, acum două mii de ani. Ce s-a întâmplat în noaptea primului Paște ilustrează, anticipează ce urma să se întâmple în noaptea când Hristos avea să împlinească voia lui Iahweh și să dezbrace domniile și stăpânirile, făcându-le de ocară înaintea lumii, după ce va fi ieșit „biruitor asupra lor prin cruce.” (Col. 2.15)
Dragostea lui Hristos s-a făcut evidentă la modul suprem pe crucea – și către Golgota, și către Mielul de-acolo privim cu recunoștință ori de câte ori celebrăm Masa Domnului, în amintirea ultimei cine luată de Mântuitorul împreună cu ceata ucenicilor Săi, în preajma paștelor evreiești, de fapt în cadrul ospățului pascal consfințit prin pecetluirea Noului Legământ. Pâinea și vinul simbolice cu care se împărtășesc credincioșii care au făcut legământ intim și public cu Domnul lor amintesc de prețul răscumpărării lor – trupul zdrobit și sângele scurs al lui Isus Hristos, spre pomenirea Căruia se celebrează Euharistia. Iar dragostea aceasta eliberatoare și sfințitoare a lui Hristos ne și constrânge, cum ne atenționează ap. Pavel în 2 Cor. 5.15: „... fiindcă socotim că, dacă Unul singur a murit pentru toţi, toţi deci au murit. Şi El a murit pentru toţi, pentru ca cei ce trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel ce a murit şi a înviat pentru ei. (2 Corinteni 5:14-15)
Și după cum niciun israelit nu putea uita că întâiul născut din copiii sau turmele sale era al Domnului, nici noi nu putem uita că ne apropiem prin credință de „Biserica celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri, de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, de duhurile celor neprihăniţi, făcuţi desăvârşiţi, (Evrei 12:23) de Isus, Mijlocitorul legământului celui nou, şi de sângele stropirii, care vorbeşte mai bine decât sângele lui Abel. (Evrei 12:24) De aceea trebuie să înlăturăm „aluatul cel vechi, ca să fiţi o plămădeală nouă, cum şi sunteţi, fără aluat, căci Hristos, Paştele noastre, a fost jertfit. Să prăznuim dar praznicul nu cu un aluat vechi, nici cu un aluat de răutate şi viclenie, ci cu azimile curăţiei şi adevărului. (1 Corinteni 5:7-8) Pentru că în mod cert, ceea ce nu ne sfințește ne osândește. Din pricina aceasta sunt între voi mulţi neputincioşi şi bolnavi şi nu puţini dorm. Dacă ne-am judeca singuri, n-am fi judecaţi. Dar când suntem judecaţi, suntem pedepsiţi de Domnul, ca să nu fim osândiţi odată cu lumea. (1 Corinteni 11:30-32)
Să nu uităm însă că așa cum unii Îl recunosc pe Domnul în mântuire, mulți alții abia dacă-L recunosc în focul/toiul pedepsei! Încăpățânarea nebunească și orgoliul fatal al lui faraon l-au dus la pierzare, pentru că practic l-a provocat pe Dumnezeu la un duel în care n-avea nicio șansă, în pofida aparentei superiorități (de pregătire și dotare) a egiptenilor față de evrei. Domnul Își demonstrase în mod repetat față de oponentul său și-al evreilor caracterul pe care și-L va expune răsunător pe Sinai (Exodul 34:6-7): „...un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, care Îşi ţine dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul, dar nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat şi pedepseşte fărădelegea părinţilor în copii şi în copiii copiilor lor până la al treilea şi al patrulea neam!” (Exodul 34:6-7) Un Dumnezeu îndelung răbdător, însă, nu înseamnă veșnic răbdător! Un atribut al Domnului este și dreptatea, care echilibrează/ponderează dragostea Sa! Degeaba se vor fi recunoscut învinși faraon și egiptenii, degeaba vor fi fost tentați să recunoască superioritatea lui Iahweh – pentru ei a fost prea târziu, n-a mai fost șansă de scăpare! Acesta este motivul pentru care cei ce se opun azi Aceluiași Dumnezeu, să se oprească o clipă și să nu-și refuze șansa pocăinței! Poate fi ultima, nu doar „mâine” nu-i al nostru, dar nici măcar ceasul/minutul următor! Deci alege azi, întoarce-te ACUM din împietrirea inimii și din plăcerile tale de o clipă! Nimic din ce ai sau îți dorești/permiți acum nu-i veșnic, dacă nu e încredințat lui (sau nu provine de la) Dumnezeu, singurul veșnic – și-n compania veșnică a Căruia nimic întinat nu va fi acceptat!
Teama de Dumnezeu și credința în El au umplut inima poporului de satisfacția izbăvirii și de laudă la adresa Salvatorului – ele pot fi o concluzie rezonabilă a narațiunii complexe a judecății la care i-a supus Dumnezeu pe zeii și liderii Egiptului. Odată cu ieșirea egiptenilor din prim-planul acțiunii și scenei, focarul se mută pe poporul care intra în lungul proces al rafinării în vederea devenirii la care îi supune Dumnezeu pe evrei. Concluziile episodului și intrarea lui Israel în prim-plan dovedesc că narațiunea se mută pe relația lui Dumnezeu cu poporul ales. Acum, că răscumpărarea și eliberarea din mâna asupritorului erau realizate, relația evreilor cu Dumnezeul lor nu va mai fi perturbată din afară, pentru o vreme, ci evenimentele ulterioare vor demonstra că robia nu este doar o problemă exterioară. Un dușman cel puțin la fel de feroce precum Faraon ieșise din Egipt odată cu fiecare evreu, și ei îl purtau în ei, cu ei. Puțini s-ar fi gândit că la foarte puține zile după izbăvire conflictul va reizbucni dureros (și neașteptat pe de o parte, dar previzibil pe de alta) – între Dumnezeu și poporul Său, pentru ca să se amplifice cu fiecare răzvrătire și să ajungă la un nou maxim, la Sinai?! Cum bine zicea cineva: Dumnezeu i-a scos pe evrei din Egipt, dar n-a scos Egiptul din evrei! Pe parcursul evenimentelor ulterioare din VT, nu doar pe parcursul celor patruzeci de ani prin pustie, o întrebare va reveni mereu, și e o întrebare nu atât despre evrei, cât pentru noi: Cum poate să uite cineva pe Domnul atât de repede?!
Deocamdată, ne stă înainte o acoladă de laudă – vom lua act în ediția viitoare de prima cântare de laudă consemnată detaliat de Biblie, un cântec celebrând eliberarea din robie și mai cu seamă pe Dumnezeul care a lucrat această miraculoasă izbăvire. Exodul începuse cu oftările evreilor, dar datorită răscumpărării, și cu imaginea proaspetei, nesperatei, miraculoasei izbăviri – aceiași, vor cânta. (Atenție: doar credinciosul mântuit poate și are dreptul să glorifice în cântare răscumpărarea pe Dumnezeul i-a dăruit-o, și să se bucure de statutul și perspectivele obținute!) Dar aceiași evrei care mai devreme țipaseră și acum cântă, peste câteva zile vor murmura și țipa din nou, pradă istericalelor provocate de foame, sete și nemulțumire – de parcă Dumnezeu săvârșise minuni după minuni ca să-i lase să moară în pustie?! Mă opresc aici, și pentru că am ajuns la capătul ediției de azi, și ca să las timp de introspecție – să ne cercetăm dacă nu cumva nici noi nu suntem deloc diferiți de acei evrei?! De fapt, doar Dumnezeu este același, și doar El este egal cu Sine, neschimbat și mântuitor. Acest Dumnezeu merită închinători vrednici! Putem fi noi aceia – datorită Fiului Său (prin care ne vede) și prin prisma planului Său de mântuire.
La acestea trebuie să revenim mereu și mereu! Sunt singurele noastre argumente!

• Download1

Dragi ascultători, prin Duhul Sfânt Dumnezeu ne captează atenția și ne-ndreaptă interesul către Cuvântul Lui, care ne-ndeamnă să-L punem pe Domnul la încercare, să gustăm și să constatăm ce bun este El! Dar este desigur o diferenţă între a pune pe Domnul la încercare şi a ispiti pe Domnul. A-L pune la încercare pe Dumnezeu înseamnă să-I încredinţezi Lui viaţa ta, să-L implici pe El în toate aspectele vieţii tale. Înseamnă să dai voie naturii lui Dumnezeu să se manifeste în viaţa ta. A-L ispiti pe Dumnezeu înseamnă să ceri şi să aştepţi de la Dumnezeu acţiuni incompatibile cu natura Lui. Este o foarte mare diferenţă. În primul caz este vorba despre dragostea Lui, iar în al doilea rând este vorba despre sfinţenia Lui. Dumnezeu poate face nenumărate lucruri din dragoste pentru noi. Dar sunt la fel de multe lucruri pe care nu le poate face, având în vedere sfinţenia Lui. Nu putem să aşteptăm şi să cerem de la Dumnezeu să acţioneze împotriva sfinţeniei Sale.
Dragii mei, noi cerem adesea lui Dumnezeu lucruri de acest gen. Aproape că-L considerăm sau tratăm pe Dumnezeu ca și cum ar fi slujitorul nostru, să intervină într-o manieră care nu este compatibilă cu caracterul Lui. Da, El ne vine cu drag în ajutor, dar în termenii și la momentele decise de atotștiința și providența Sa unice! Vom înțelege mai bine despre ce este vorba întorcându-ne la Israel și la ce ne descrie despre ei cap. 15 din Exodul – un capitol marcat de cei doi poli antagonici ai atitudinii față de Dumnezeu: cântarea și cârtirea, lauda și lăcomia, reverența și rezistența! Evreii tocmai trecuseră prin Marea Roşie, episod miraculos bordat de perfecțiunea atotputernică a lui Iahweh... văzuseră cu ochii lor cum apele mării se prăvălesc peste egipteni și cum întreaga armată a lui Faraon este înghiţită de ape.
AtunciMoise şi copiii lui Israel au cântat Domnului cântarea aceasta. Ei au zis: „Voi cântaDomnului, căci Şi-a arătat slava: a năpustit în mare pe cal şi pe călăreţ. Domnul este tăria mea şi temeiul cântărilor mele de laudă: El m-a scăpat. El este Dumnezeul meu: pe El Îl voi lăuda;El este Dumnezeul tatăluimeu: pe El Îl voi preamări. Domnul este un războinicviteaz: numele Lui este Domnul.” (Exodul 15:1-3)
Evreii cântă acum cu pasiune. E aceeaşi mulţime de oameni, care, cu câteva ore în urmă, de cealaltă parte a Mării Roşii, țipau disperați că vor să se întoarcă în Egipt: „Nu mai erau morminte în Egipt de ne-ai adus până aici să murim în pustie?” Ni se spune în 1 Corinteni 10:11 că „aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde şi au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste care au venit sfârşiturile veacurilor.”
Dumnezeu foloseşte această experienţă pentru a ne învăţa un adevăr foarte important, în același capitol 10 din 1 Cor. (vers. 1-2): „Fraţilor, nu vreau să nu ştiţi că părinţii noştri toţi au fost sub nor, toţi au trecut prin mare, toţi au fost botezaţi în nor şi în mare, pentru Moise...” Cum au fost botezaţi copiii lui Israel pentru Moise? Nu puteau fi botezați pe când treceau Marea Roșie, pentru că ei au ajuns pe țărmul celălalt cu picioarele uscate și neatinși de valuri. (Dacă s-a udat cineva bine de tot atunci în Marea Roșie, aceia au fost egiptenii!) Atunci ce înseamnă că israeliţii au fost botezaţi pentru Moise în nor şi în mare? Înseamnă că s-au identificat cu Moise. Prima semnificaţie a botezului este identificarea. Botezul în apă cred că este un ritual important, deoarece este reprezentare a botezului real, acela al Duhului Sfânt, care ne identifică cu Hristos şi ne aşază în Hristos. Însă cum erau ei botezaţi pentru Moise? Observați, vă rog, că de o parte a apei israeliții s-au plâns, iar pe celălalt mal al mării au cântat cântările lui Moise. Israeliții s-au identificat cu Moise. Au fost eliberaţi prin Moise.
„Prin credinţă au trecut ei Marea Roşie ca pe uscat, pe când egiptenii, care au încercat s-o treacă, au fost înghiţiţi.” (Evr. 11:29). Despre a cui credinţă se vorbește aici? În niciun caz nu a copiilor lui Israel, pentru că ei numai credință nu demonstraseră. Dar pentru că se identificaseră cu Moise, despre credința acestuia e vorba. Moise a fost agentul folosit de Dumnezeu să-i conducă pe țărmul celălalt. Și-odată izbăviți, Moise a fost cel care a înălţat cântecul de izbăvire. Acum, evreii văzuseră izbăvirea lui Dumnezeu și s-au identificat cu Moise. Cu alte cuvinte, au fost botezaţi pentru/prin Moise.
Asta se întâmplă când te încrezi în Domnul Isus Hristos ca Mântuitor al tău. El este Acela care ne scoate din robia egipteană şi din întunericul egiptean al acestei lumi. El ne trece Marea Roşie. Este vorba de eliberarea, mântuirea şi răscumpărarea Sa. Suntem uniți cu El; 1 Corinteni 12:13 spune: „Noi toţi, în adevăr, am fost botezaţi de un singur Duh, ca să alcătuim un singur trup, fie iudei, fie greci, fie robi, fie slobozi; şi toţi am fost adăpaţi dintr-un singur Duh.” Duhul Sfânt este cel care ne uneşte cu Hristos şi ne ajută să devenim una cu El. Noi suntem mădulare ale trupului lui Hristos. Duhul Sfânt al lui Dumnezeu ne uneşte cu El. Ce răscumpărare minunată avem în Hristos! El ne duce în acel loc unde, uniți cu El, vom înălţa cântecul răscumpărării noastre!
Înainte ca israeliţii să se alăture lui Moise în cântarea răscumpărării, ei murmuraseră cântările triste ale robiei, ale peregrinării – e drept, scurtă încă! – și ale deşertului. Înainte să treacă marea, evreii cântaseră muuultă vreme cântece triste, iar mai târziu, se vor întoarce la vechile lor cântece, pentru că asta va fi partitura lor în timpul călătoriei prin deşert. Melosul ebraic tradițional este îndeobște cântat în cheie minoră, melancolică. Pentru o vreme, totuşi, ei cântă din răsputeri cântecul răscumpărării.
S-o comparăm oare cu cea a lui Barac şi a Deborei din cartea Judecători? Sunt multe cântări în Biblie. David a compus şi a cântat multe imnuri care se regăsesc în cartea Psalmilor, niște cântări extraordinare. Chiar şi Ieremia a avut o cântare, chiar dacă presărată cu multă tânguire. De asem*nea, cântările multor profeţi se găsesc în Vechiul Testament.
Dar și Noul Testament începe cu cântări. Doctorul Luca redă câteva dintre ele: cântarea Elisabetei când i s-a vestit că va avea un copil; cântarea Mariei când a aflat că va fi mama Domnului Isus Hristos; cântările lui Zaharia și Simeon, bărbați evlavioși ai vremii. Alte cântări și imnuri minunate sunt prilejuite de naşterea lui Hristos, sau de contemplarea măreției Mântutorului nostru. Apoi, în cele din urmă, cartea Apocalipsa ne oferă o imagine din cer a mulţimii adunate la tronul lui Dumnezeu, în care fiecare răscumpărat – cu un nou trup şi cu un glas nou – va putea cânta o cântare nouă... și cred că vom și compune!
Chiar dacă toată lumea declară că dorește pace, cred că ar fi bine ca fiecare să citim această cântare a lui Moise, despre războinicul viteaz Iahweh. În Apocalipsa 19, Îl vedem coborând pe pământ şi oprind nedreptatea. Până atunci, pământul acesta nu va avea pace. În Matei 10:34, Domnul spune: „Să nu credeţi că am venit s-aduc pacea pe pământ; n-am venit să aduc pacea, ci sabia.” Aceste cuvinte sunt spuse cu privire la prima Lui venire pe pământ. A doua oară când va veni pe pământ, El va aduce pacea prin sabie. Va fi singura cale de a scăpa pământul de nedreptate.
Cântarea lui Moise şi-a evreilor relatează experienţa minunată de care au avut parte când au trecut Marea Roşie. Ea redă istoria a ceea ce au văzut ei pe Dumnezeu făcând cu ei, printre ei, pentru ei. N-aveau cum să uite – fusese ceva extraordinar!E
„El a aruncat în mare carele lui faraon şi oastea lui; luptătorii lui aleşi au fost înghiţiţi în Marea Roşie. I-au acoperit valurile şi s-au coborâtîn fundul apelor, ca o piatră. Dreapta Ta, Doamne, şi-a făcut vestită tăria; mâna Ta cea dreaptă, Doamne, a zdrobit pe vrăjmaşi.” (Exodul 15:4-6)
Israeliţii sărbătoresc eliberarea lor. Egiptul şi egiptenii reprezintă pentru ei lumea, sclavia, neputinţa şi neajutorarea lor. Acum, însă, fuseseră izbăviți, eliberați. Răscumpărarea era esenţa cântării lor. Și mai mult decât atât: Iahweh Răscumpărătorul!
Prin mărimea măreţiei Tale, Tu trânteşti la pământ pe vrăjmaşii Tăi; Îţi dezlănţui mânia și ea-i mistuie ca pe o trestie. La suflarea nărilor Tale, s-au îngrămădit apele, s-au ridicat talazurile ca un zid și s-au închegat valurile în mijlocul mării. Vrăjmaşul zicea: ‘Îi voi urmări, îi voi ajunge, voi împărţi prada de război; mă voi răzbuna pe ei, voi scoate sabia şi-i voi nimici cu mâna mea!’ Dar Tu ai suflat cu suflarea Ta și marea i-a acoperit; ca plumbul s-au afundat în adâncimea apelor. (Exodul 15:7-10)
Atotputernicia lui Dumnezeu Se arătase adevărată, pe când amenințarea vrăjmașului – doar dătătoare de frisoane. Trufia i-a fost îngropată în fundul mări! Apoi, să nu uităm: evreii ieşiseră dintr-o ţară idolatră. Fiecare urgie divină fusese direcţionată împotriva zeilor egipteni principali... iar această realitate trebuia și ea cântată, conform concluziei:
„Cine este ca Tine între dumnezei, Doamne? Cine este ca Tine minunat în sfinţenie, bogat în fapte de laudă, şi făcător de minuni?” (Exodul 15:11)
Relația cu Dumnezeu nu se poate baza numai pe ce aflăm (de la alții) despre El, ci trebuie fundamentată pe convingerile noastre despre El! Dumnezeu îi învăţase și încă le preda alor Săi lecţii extraordinare cu privire la El!
„Tu Ţi-ai întins mâna dreaptă: şi i-a înghiţit pământul. Prin îndurarea Ta, Tu ai călăuzit şi ai izbăvit pe poporul acesta; iar prin puterea Ta îl îndrepţi spre locaşul sfinţeniei Tale.” (Exodul 15:12-13)
Răscumpărarea poporului era prioritară și e un lucru de maximă importanță și astăzi. Dumnezeu nu-ți cere să faci ceva pentru El, înainte de a fi răscumpărat şi de a-I accepta mântuirea realizată de Isus Hristos la cruce. El nu-ți cere nimic! Nu vrea ca lumea să facă ceva. Dumnezeu nu-ți va spune: „Dacă faci cutare lucru, dacă te dovedești așa și așa, dacă reușești să-ți ridici standardul, să te speli pe faţă, să-ți pui lucrurile în ordine şi să arăţi cum trebuie, atunci sunt de acord să devin vecinul tău de treabă!” Dumnezeu nu vrea nimic de la oameni, ci El ne întreabă: „Ce veţi face cu Fiul Meu care a murit pentru voi?”
Ascultaţi, vă rog, încă o dată versetul 13: „Prin îndurarea Ta, Tu ai călăuzit şi ai izbăvit pe poporul acesta; iar prin puterea Ta îl îndrepţi spre locaşul sfinţeniei Tale.” Sună de parcă ei se aflau deja în Ţara Promisă. Dumnezeu consideră că ei se află deja în ţară, pentru că El chiar îi va duce acolo... chiar dacă va mai dura puțin!
Popoarele vor afla lucrul acesta şi se vor cutremura: apucă groaza pe filisteni, se înspăimântă căpeteniile Edomului și un tremur apucă pe războinicii lui Moab. Toţi locuitorii Canaanului leşină de la inimă. Îi va apuca teama şi spaima; iar văzând măreţia braţului Tău, vor sta muţi ca o piatră, până va trece poporul Tău, Doamne! Până va trece poporul pe care Ţi l-ai răscumpărat. Tu îi vei aduce şi-i vei aşeza pe muntele moştenirii Tale, în locul pe care Ţi l-ai pregătit ca locaş, Doamne, la Templul pe care mâinile Tale l-au întemeiat, Doamne! (Exodul 15:14-17)
Cântarea invocă locuri și nume cu care evreii încă nu veniseră în contact, precum și realități și niveluri – inclusiv ale închinării, vezi referința la Templu – care se aflau înaintea lor în viitor, dar pe care credința lor în creștere începea, iată, să le asume ca reale, sigure.
Convingerea despre viitor se baza pe recunoașterea și celebrarea izbăvirilor din trecut!
„Şi Domnul va împărăţi în veac şi în veci de veci. Căci caii lui faraon, carele şi călăreţii lui au intrat în mare, şi Domnul a adus peste ei apele mării; dar copiii lui Israel au mers ca pe uscat prin mijlocul mării.” (Exodul 15:18-19)
Este introdusă acum în scenă și o femeie despre care nu mai știm nimic de la naşterea lui Moise – și anume Miriam, sora mai mare a lui Moise şi Aaron.
Maria, prorociţa, sora lui Aaron, a luat în mână un timpan, şi toate femeile au venit după ea, cu timpane şi jucând. Maria răspundea copiilor lui Israel: „Cântaţi Domnului, căci Şi-a arătat slava: a năpustit în mare pe cal şi pe călăreţ.” (Exodul 15:20-21)
Cu acest refren se încheie această cântare de laudă şi mulţumire adresată lui Dumnezeu pentru eliberarea de care au avut parte evreii. Așadar o primă parte viguroasă și senină a acestui capitol... care însă nu va avea parte de o continuare în aceeași gamă!
Israel trecuse marea... își adusese jertfa de laudă prin cântare... erau de-acum oameni liberi și sortiți unui viitor măreț, promis de un Dumnezeu extraodinar. Dar dacă vă gândiți că de-acum viaţa le va fi plină de flori şi fără probleme, vă grăbiți... și sigur vă-nșelați! Nu călătoreau decât de 3 zile prin pustie şi... ce se întâmplă?! Li se face sete!
Moise a p*rnit pe Israel de la Marea Roşie. Au apucat înspre pustiul Şur; şi, după trei zile de mers în pustiu, n-au găsit apă. (Exodul 15:22)
Egiptul era o ţară bogată şi cu apă din abundenţă. Odată trecută Marea Roşie, însă, copiii lui Israel se găsesc în al peisaj – deșertul de-aia se numește așa: pentru că nu e apă! Cisternele din Egipt nu mai erau, şi evreii nu găsiseră fântâna cu apa vie. Cred că aceasta este experienţa fiecărui copil al lui Dumnezeu născut din nou. După ce este mântuit, credinciosul își dă seama că apele Egiptului nu-l mai satisfac. Este o perioadă în care se simte însetat. Acesta este timpul de care vorbeşte Pavel în Filipeni 3:7, unde spune: „Dar lucrurile care pentru mine erau câştiguri le-am socotit ca o pierdere, din pricina lui Hristos.” Apoi, apostolul arată cât de însetat este, având un dor extraordinar, când spune în Filipeni 3:10: „Şi să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui, şi părtăşia suferinţelor Lui, şi să mă fac asem*nea cu moartea Lui.” Aceasta este experienţa copilului răscumpărat al lui Dumnezeu.
Aş vrea să vă împărtăşesc din propria experiență, de pe vremea când Dumnezeu mi-a arătat ce avea pregătit pentru mine (povestește JVMcGee). Am ajuns să cunosc pacea lui Dumnezeu, și mi-am pus încrederea în Hristos. Am vrut să merg să studiez la un seminar teologic, dar în acel moment lucram într-o bancă şi aveam un program destul de încărcat. Eu credeam că mă înțeleg bine cu colegii mei și eram chiar preşedintele unui comitet de dansuri. Pe atunci nu puteai merge la dans fără să bei băuturi alcoolice. Eu îmi predasem viaţa Domnului, însă nu renunţasem dintr-o dată la viaţa mea dinainte, ci încercam s-o fac pas cu pas. Într-o seară m-am dus la o petrecere, hotărât să nu dansez, ci doar să stau pe-acolo şi să mă uit un pic. Mi s-a oferit de băut de vreo 10-12 ori, dar am refuzat de fiecare dată. Mai târziu, m-am întâlnit cu un coleg de serviciu care-mi purta pică, deoarece fusesem promovat într-o poziţie superioară lui şi nu mă iertase niciodată pentru asta. Nu era vina mea, pentru că nu eram eu şeful băncii şi nu eu făceam promovările, dar el nu mi-o iertase: folosea orice ocazie să se ia de mine... iar în acea seară mi-a spus: „Un loc numai bun pentru un pastor, nu-i așa?” A folosit şi nişte cuvinte destul de tari ca să-şi susţină ideea, iar eu să înţeleg ce vrea să spună. Mi-am dat seama că avea dreptate şi, ca un câine alungat, am plecat şi am ieşit în stradă. De acolo, puteam încă auzi orchestra... şi aproape că-mi venea să mă întorc şi să-i spun: „Știi ceva? Locul meu e lângă colegii mei!” Îi mulţumesc lui Dumnezeu că nu am făcut-o!
După Marea Roșie întotdeauna urmează exodul și pustia... Cunoști ispita apelor străine, devii însetat, cauţi apă vie şi nu ştii unde s-o găseşti. Pe atunci cunoşteam foarte puţin Biblia, dar mai târziu am descoperit Ioan 7:37, care spune: „În ziua de pe urmă, care era ziua cea mare a praznicului, Isus a stat în picioare şi a strigat: «Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea.»” Ce ușurare a fost să vin la El!
Faptul că le-a fost sete şi că nu au găsit apă a fost prima lor experienţă, dar urmează imediat cea de-a doua, nu mai puţin grea:
Au ajuns la Mara; dar n-au putut să bea apă din Mara, pentru că era amară. De aceea locul acela a fost numit Mara. Poporul a cârtit împotriva lui Moise, zicând: „Ce avem să bem?” Moise a strigat către Domnul; şi Domnul i-a arătat un lemn, pe care l-a aruncatîn apă. Şi apa s-a făcut dulce. Acolo a dat Domnul poporului legi şi porunci, şi acolo l-a pus la încercare. El a zis: „Dacă vei asculta cu luare aminte glasul Domnului Dumnezeului tău, dacă vei face ce este bine înaintea Lui, dacă vei asculta de poruncile Lui şi dacă vei păzi toate legile Lui, nu te voi lovi cu niciuna din bolile cu care am lovit pe egipteni; căci Eu sunt Domnul care te vindecă.” (Exodul 15:23-26)
Prima lor experienţă grea după trecerea Mării Roşii a fost la Mara. Călătoreau prin deșert de trei zile şi le era sete, iar când ajung într-un final la apă, aceasta era de nebăut, era amară! Amintiţi-vă, vă rog, că acum copiii lui Israel erau răscumpăraţi. Mara se afla pe drumul ce îi ducea spre Dumnezeu și Dumnezeu era Cel care marcase acea cale pentru ei.
Poate nu vă daţi seama de asta, însă apele de la Mara sunt orice experienţă creştină normală. Când pe calea unui creştin apare o experienţă amară, acest lucru te lasă perplex şi te pune în încurcătură. Unii chiar se întreabă: „De ce îngăduie Dumnezeu să mi se întâmple acest lucru?” Nu pot să vă spun de ce li se întâmplă anumite lucruri creştinilor, însă ştiu că nu de pedeapsă e vorba, ci Dumnezeu îi pregăteşte pentru ceva. Domnul Isus a spus: „În lume veţi avea necazuri.” Și pe calea ta se află Mara; pe calea oricărui creştin este o Mara. Dumnezeu o știe dinainte. Cineva a spus cândva că „dezamăgirile noastre sunt întâlniri cu Dumnezeu”, iar eu am descoperit în timp că acest lucru este adevărat.
Îmi spunea un tânăr: „Am vrut să merg la şcoală să mă pregătesc pentru misiune, dar tatăl meu murise şi a trebuit să am grijă de mama mea... Deci nu m-am mai putut duce!” În primii mei ani de lucrare creștină – continuă JVMcGee – am avut colegă o tânără dintr-un departament pentru juniori: frumoasă, harnică... dar care începuse să încărunțească de timpuriu... şi într-o zi am întrebat-o de ce. Tânăra mi-a povestit că fusese logodită cu unul din cei mai buni tineri din biserică, și urma să se căsătorească; el a fost mobilizat și trimis în misiune, unde a fost ucis în luptă. A fost cauza și startul încărunțirii ei premature. A fost Mara din viaţa ei!
Există multe frustrări, dezamăgiri şi tristeţi în viaţa asta. Poate că planurile tale sunt date peste cap și încurcate ca un joc de puzzle. Poate ai un mormânt mic undeva pe-un deal. Toţi avem Mara noastră. Nu poți ocoli Mara. Nu poți să treceţi peste ea, sau să mergi pe sub ea. Dumnezeu foloseşte uneori un fier încins. Am văzut cu ochii mei, când eram copil, cum erau marcați vițeii cu fierul încins. Cum mugea! Îmi era milă de el, dar trebuia marcat ca să se ştie cui aparţine... După asta, nu se mai putea pierde. Ei bine, asta, și cu acest scop face Dumnezeu şi cu noi astăzi – să știm cui aparținem, și să nu ne mai pierdem!
Ce anume a făcut ca apele amare de la Mara să se îndulcească? Lemnul aruncat de Moise în apă! În Deuteronom 21:23 se spune că: „cel spânzurat este blestemat înaintea lui Dumnezeu”, repetat și în Galateni 3:13 unde scrie: „Blestemat e oricine este atârnat pe lemn.” Isus Hristos a murit pe o cruce, şi acea cruce face ca experienţele amare ale vieţii tale să devină suportabile și cu sens. El a gustat moartea în locul fiecăruia dintre noi şi a învins boldul morţii: „Unde îţi este biruinţa, moarte? Unde îţi este boldul, moarte?” (1 Cor. 15:55). Crucea lui Hristos este cea care îndulceşte experienţele amare ale vieţii.
Au ajuns la Elim, unde erau douăsprezece izvoare de apă şi şaptezeci de finici. Şi au tăbărât acolo, lângă apă. (Exodul 15:27)
Elim, în schimb, era un loc binecuvântat şi îmbelşugat. Erau acolo 70 de palmieri şi 12 fântâni. După amărăciunea de la Mara, Dumnezeu Şi-a adus poporul la Elim. „Seara vine plânsul, iar dimineaţa veselia.” Simon Petru poate fi închis într-o temniţă, însă îngerul îi va deschide uşa. Pavel şi Sila sunt bătuţi la miezul nopţii, însă un cutremur îi va elibera. Există câte-o Mara întotdeauna pe calea peregrinilor astăzi; dar există şi un Elim. Planul lui Dumnezeu pentru cel pe care vrea să-l folosească duce mai întâi la Mara, iar apoi la Elim. Vă amintiţi că şi Iosif a avut o astfel de experienţă, iar Moise, Ilie, David, și mulți alți bărbați ai lui Dumnezeu până în zilele noastre le-au avut și ei... Şi sunt convins că și eu, şi tu am avut, avem sau vom avea Mara noastră. Dar după orice Mara, există un Elim! După orice nor, apare soarele. După orice umbră, vine lumina. După orice încercare, există victorie şi după orice furtună, există un curcubeu, și pacea... Aceasta este calea pe care ne conduce Dumnezeu. Toate acestea s-au întâmplat ca să ne slujească nouă drept pilde.
M-aș bucura să cugetăm, să înțelegem, să acumulăm, ca să înaintăm cu folos și rod!

• Download1

Dragi ascultători, ne reîntâlnim tocmai pentru că vrem să înțelegem mai bine viaţa – direct de la sursa care a generat-o și-o întreține. Vă doresc spor întru lămurire și viețuire pe baza manualului de viață care este Scriptura.
Știu că nu întotdeauna înțelegem sau acceptăm problemele şi presiunile cu care suntem confruntaţi. Nu le ştim nici cauzele nici rostul, de aceea le atribuim mai degrabă hazardului, și ne victimizăm: nu bănuiam, nu meritam, cine-ar fi crezut etc. Asta – pentru lucrurile care nu se întâmplă cum ne place sau convine nouă. Nu de multe ori auzim oameni care să accepte voia lui Dumnezeu, care permite ca și lucruri mai puțin benefice să ni se întâmple în această viaţă. Dacă afirmăm că ne încredem în Dumnezeu, nimic nu se poate înscrie în categoria „accidente”. Fără știrea lui nu cade o frunză sau un fir de păr! Pentru Creatorul acestui univers nici măcar existenţa unei păsări nu este fără importanţă. Cu-atât mai mult oamenii – mult mai prețioși, n-ar trebui să vehixuleze noțiuni precum „accident„ sau și mai rău „noroc/ghinion”! Cuvintele Domnului Isus cele care ne asigură: Matei 10:29 Nu se vând oare două vrăbii la un ban? Totuşi, niciuna din ele nu cade pe pământ fără voia Tatălui vostru. 31 Deci să nu vă temeţi; voi sunteţi mai de preţ decât multe vrăbii.
Pentru Dumnezeu, fiecare experienţă prin care trecem are un rost. Dar şi pentru noi! Aş spune că în primul rând pentru noi, deoarece aceste împrejurări sunt menite a ne pregăti pentru acea conviețuire cu Dumnezeu, pentru care am fost creaţi de la bun început! Da, unele nu ni se par deloc a fi în beneficiul nostru, dar să nu uităm: curcubeul apare numai după ploaie! Asta nu înţelegea nici poporul evreu. Ei erau acum în deşert şi nu înţelegeau de ce trebuie să fie privaţi de anumite lucruri... mai cu seamă de cele esențiale! Nu înţelegeau în ce mod arșița și nisipul deşertului puteau o binecuvântare pentru ei.
Cineva povestea o experienţă interesantă care aruncă o nouă lumină asupra situaţilor de genul celor trăite de poporul evreu.
El avea o fetiţă de şapte ani a cărei responsabilitate era să-i pregătească pacheţelul cu gustarea pentru servici. în fiecare zi, mândră de responsabilitatea ei, fetiţa venea cu pacheţelul pentru tatăl ei şi cu un sărut îi ura „Servici uşor!”
Într-o zi, pe lângă obişnuitul pacheţel, fetiţa a venit şi cu un al doilea pacheţel. Tatăl le-a luat şi a ajuns la serviciu a uiat cu totul de ele până la ora mesei. Când şi-a despachetat gustarea, a văzut şi pacheţelul special... în care a găsit o păpuşică uzată, agrafe de păr, bucăţel de hârtie colorată, capete de creioane de colorat şi alte câteva mărunţişuri, pe care a crezut că fetiţa lui voia să le arunce. Aşa că după ce a terminat de mâncat, împreună cu celeilalte resturi a aruncat şi jucăriile primite.
Seara a ajuns acasă şi fetiţa a venit într-un suflet la el și i-a dat un bileţel, spunându-i: „Tati, am uitat să-l pun în pungă, dar poţi să-l citeşti acum!” Pe bilet scria cu litere muncite: "Dragă Tată, sunt jucăriile mele favorite. Pentru că te iubesc, ţi le dau să te joci și tu cu ele!" Ceea ce el considerase că erau lucruri fără de valoare, era de fapt o dovadă de dragoste. Iar el le aruncase la gunoi!
Dragi prieteni, de câte ori nu cârtim și poate disprețuim sau aruncăm la gunoi ceea ce de fapt Dumnezeu ni le dă ca să ne arate că ne iubește... ca sarea-n bucate! Dar să ne întoarcem la poporul Israel, care trecea prin experienţe pe care nu le prețuia pentru că nu le înţelegea. Suntem acum la capitolul 16 din cartea Exod, în care poporul îşi continuă călătoria prin deşert.
După ce au părăsit ţara Egiptului, au trecut Marea Roşie şi au ajuns la muntele Sinai, ne sunt relatate șapte experienţe ce corespund experienţelor creştinului. Până acum, evreii au cântat cântarea lui Moise, au mers trei zile prin pustie fără apă, au ajuns la Mara, unde apele erau amare şi au călătorit până la Elim, unde au găsit copaci şi apă din belșug. Elim reprezintă viaţa creştină trăită din abundenţă, şi Dumnezeu ne promite că ne va duce acolo. Acum, însă, ne aflăm în pustia Sin, unde sunt mana şi prepeliţele și unde aflăm că Hristos este Pâinea Vieţii.
Toată adunarea copiilor lui Israel a plecat din Elim; şi au ajuns în pustiul Sin, care este între Elim şi Sinai, în a cincisprezecea zi a lunii a doua după ieşirea lor din ţara Egiptului. Şi toată adunarea copiilor lui Israel a cârtit în pustiul acela împotriva lui Moise şi Aaron. Copiii lui Israel le-au zis: „Cum de n-am murit loviţi de mâna Domnului în ţara Egiptului, când şedeam lângă oalele noastre cu carne, când mâncam pâine de ne săturam? Căci ne-aţi adus în pustiul acesta ca să faceţi să moară de foame toată mulţimea aceasta.” (Exodul 16:1-3)
Trecuseră se pare cîteva săptămâni de când copiii lui Israel a părăsit Egiptul. Deja ajunși la Marea Roşie, începuseră să cârtească. După ce au trecut marea, au cântat cântarea lui Moise, cântecul răscumpărării. Dar nu a trecut mult până au început să cârtească din nou, deja amărâți de cântecele de jale ale pustiei – o adunătură de nemulțumiți, am putea spune. Râvneau de-atâta amr de vreme să fie eliberaţi din robia Egiptului, însă după câteva zile și săptămâni cu apă și mâncare pe sponci, începuseră să se plângă și să evoce nostalgic... Egiptul! Înghițeau în sec gândindu-se la oalele cu carne și verdețurile proaspete și belșugul de apă din Egipt... ce mai conta că acolo erau robi! La fel, sunt mulţi care au trecut prin experiența convertirii, dar continuă să tânjească după viaţa lor cea veche... aproape sigur, mulţi dintre noi ne-am confruntat cu această ispită.
Îmi spunea cineva, eliberat de patima beţiei, că ştia fiecare locșor din orașul lui de unde-și putea cumpăra băutură ieftină, şi că în primele luni după ce s-a pocăit n-a îndrăznit să treacă prin acele locuri, pentru că ştia că va fi ispitit să intre. Și-a încheiat: „Tânjeam după acele «oale cu carne», însă acum, mulţumesc lui Dumnezeu, am ajuns să le urăsc!”
Dumnezeu n-a intenționat nicio clipă să-și chinuie poporul. Planul Lui era să-l treacă prin pustie şi promisese că le va purta de grijă. Așa că L-a întristat reacția poporului:
Domnul a zis lui Moise: „Iată că voi face să vă plouă pâine din ceruri. Poporul va ieşi afară şi va strânge, cât îi trebuie pentru fiecare zi, ca să-l pun la încercare şi să văd dacă va umbla sau nu după legea Mea. În ziua a şasea, când vor pregăti ce au adus acasă, vor avea de două ori mai mult decât vor strânge în fiecare zi.” Moise şi Aaron au zis tuturor copiilor lui Israel: „Astă-seară, veţi înţelege că Domnul este Acela care v-a scos din ţara Egiptului. Şi mâine dimineaţă, veţi vedea slava Domnului; pentru că v-a auzit cârtirile împotriva Domnului; căci ce suntem noi, ca să cârtiţi împotriva noastră?” (Exodul 16:4-7)
De fiecare dată când Israel cârtea, slava lui Dumnezeu se făcea cunoscută. Aceasta ne arată că lui Dumnezeu nu-i plac creştinii cârtitori, care se plâng mereu de ceva. Biserica este plină de creştini care se plâng. Dacă te afli într-o biserică unde se practică bârfa, cârtirea, nemulțumirea, critica – ieşi degrabă de acolo şi du-te unde vezi cu ochii!
Moise a zis: „Domnul vă va da astă-seară carne de mâncat, şi mâine dimineaţă vă va da pâine să vă săturaţi, pentru că a auzit Domnul cârtirile pe care le-aţi rostit împotriva Lui; căci ce suntem noi? Cârtirile voastre nu se îndreaptă împotriva noastră, ci împotriva Domnului.” (Exodul 16:8)
Trebuie să fii foarte atent atunci când îți exprimi nemulţumirea față de anumite lucruri din biserică. Te plângi că pastorul nu este atât de prietenos pe cât ai vrea să fie sau că nu a dat mâna cu tine duminica trecută sau că nu te-a vizitat în ultima vreme? Cârtești împotriva lui? Nu cumva ești împotriva lui pentru că el predică Cuvântul lui Dumnezeu şi Îl reprezintă pe Dumnezeu în biserică? Sau pentru că nu ți se pare normal ca unul pe care nu-l simpatizezi să aibă autoritate asupra ta?! Uneori chiar și pătorii și predicatorii cârtesc, așa că trebuie să avem grijă să nu cârtim împotriva lui Dumnezeu, care urăște asta!
Moise a zis lui Aaron: „Spune întregii adunări a copiilor lui Israel: «Apropiaţi-vă înaintea Domnului; căci v-a auzit cârtirile.»” Şi, pe când vorbea Aaron întregii adunări a lui Israel, s-au uitat înspre pustiu, şi iată că slava Domnului s-a arătat în nor. Domnul, vorbind lui Moise, a zis: „Am auzit cârtirile copiilor lui Israel. Spune-le: «Între cele două seri aveţi să mâncaţi carne, şi dimineaţa vă veţi sătura de pâine; şi veţi şti că Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru.»” Seara, au venit nişte prepeliţe şi au acoperit tăbăra; şi, dimineaţa, s-a aşezat un strat gros de rouă în jurul taberei. Când s-a luat roua aceasta, pe faţa pustiului era ceva mărunt ca nişte grăunţe, mărunt ca bobiţele de gheaţă albă pe pământ. (Exodul 16:9-14)
Dumnezeu nu le-a dat doar mană, ci şi prepeliţe. Au avut prepeliţe prăjite și mană proaspătă, și chiar dacă nu era idealul de varietate, pentru condițiile date hrana aceasta era o mâncare delicioasă (cum putea fi altfel ceva coborât direct de la Dumnezeu?!), și era menită să întrețină poporul Israel pe toată durata călătoriei lor prin pustie.
Copiii lui Israel s-au uitat la ea şi au zis unul către altul: „Ce este aceasta?” Căci nu ştiau ce este. Moise le-a zis: „Este pâinea pe care v-o dă Domnul ca hrană. Iată ce a poruncit Domnul: «Fiecare din voi să strângă cât îi trebuie pentru hrană, şi anume un omer de cap, după numărul sufletelor voastre; fiecare să ia din ea pentru cei din cortul lui.»” (Exodul 16:15-16)
Israeliţii n-au fost nevoiți să mănânce carne goală, pentru că Domnul S-a-ngrijit să le dea și un sortiment unic și straniu de pâine, nemaiîntâlnită până atunci și de atunci, numită „mană” după expresia ebraică man hu (ce e asta?) care a redat uimirea lor când au văzut-o prima oară. Evreii trebuiau să culeagă o cantitate precisă de mană pe cap de consumator, și doar pentru o singură zi (cu excepția zilei dinaintea Sabatului).
Israeliţii au făcut aşa; şi au strâns unii mai mult, alţii mai puţin. În urmă o măsurau cu omerul, şi cinestrânsese mai mult, n-avea nimic de prisos, iar cine strânsese mai puţin, nu ducea lipsă deloc. Fiecare strângea tocmai cât îi trebuia pentru hrană. Moise le-a zis: „Nimeni să nu lase ceva din ea până a doua zi dimineaţă.” (Exodul 16:17-19)
Omul lacom, chiar dacă lua mai mult decât partea care i se cuvenea, rămânea fără surplus fie pentru că erau verificați, fie pt că se altera!
N-au ascultat de Moise, şi s-au găsit unii care au lăsat ceva din ea până dimineaţa; dar a făcut viermi şi s-a împuţit. Moise s-a mâniat pe oamenii aceia. Astfel, în toate dimineţile, fiecare strângea cât îi trebuia pentru hrană; şi, când venea căldura soarelui, se topea. (Exodul 16:20-21)
Mana trebuia culeasă în fiecare zi și fiecare om trebuia să o adune. Aceasta trebuia să fie o experienţă personală. Mana Îl reprezintă pe Domnul Isus Hristos ca Pâine a Vieţii. Evanghelia după Ioan, capitolul 6, confirmă acest lucru: „Isus le-a zis: «Adevărat, adevărat vă spun că Moise nu v-a dat pâinea din cer, ci Tatăl Meu vă dă adevărata pâine din cer; căci Pâinea lui Dumnezeu este aceea care Se coboară din cer şi dă lumii viaţa.» «Doamne», I-au zis ei, «dă-ne totdeauna această pâine.» Isus le-a zis: «Eu sunt Pâinea vieţii. Cine vine la Mine nu va flămânzi niciodată; şi cine crede în Mine nu va înseta niciodată»” (Ioan 6:32-35).
În ziua a şasea, au strâns hrană îndoit, şi anume doi omeri de fiecare. Toţi fruntaşii adunării au venit şi au spus lui Moise lucrul acesta. Şi Moise le-a zis: „Domnul a poruncit aşa. Mâine este ziua de odihnă, Sabatul închinat Domnului; coaceţi ce aveţi de copt, fierbeţi ce aveţi de fiert şi păstraţi până a doua zi dimineaţa tot ce va rămâne!” Au lăsat-o până a doua zi dimineaţa, cum poruncise Moise; şi nu s-a împuţit şi n-a făcut viermi. (Exodul 16:22-24)
Dumnezeu Se angaja să le asigure hrana zi de zi, iar în vederea Sabatului ei trebuiau/aveau voie să culeagă în ziua dinaintea Sabatului cât pentru 2 zile.
Mana Îl reprezintă pe Hristos ca Pâinea Vieţii care a coborât din ceruri pentru a-şi da viaţa pentru oameni. Isus Hristos este Adevărata Pâine. El este Dătătorul și Susținătorul vieții.
În Deuteronom 8:4 ni se spune că, timp de 40 de ani, israeliţii au pribegit prin pustie fără să li se umfle picioarele. Un doctor misionar mi-a spus că una din cauzele îngrăşării oamenilor din Orient este dieta nepotrivită. Este interesant, însă, faptul că mana avea toate vitaminele de care aveau nevoie pentru ca picioarele să nu li se umfle în timpul călătoriei lor prin pustie. Mana era adecvată nevoilor lor. Dacă ne-am mulțumi doar cu Hristos, nici noi n-am mai avea nevoie de nimic altceva!
Moise a zis: „Mâncaţi-o azi, căci este ziua Sabatului; azi nu veţi găsi mană pe câmp. Veţi strânge timp de şase zile; dar în ziua a şaptea, care este Sabatul, nu va fi.” (Exodul 16:25-26)
Vă reamintesc că nu ajunseseră la Sinai, Legea nu fusese încă dată – deci ziua de Sabat a fost poruncită poporului Israel și a fost respectată înainte ca Legea să fie dată! Și chiar dacă se păstra în general disciplina comunicată prin Moise, s-au manționat și excepții... pentru că întotdeauna au exista și vor exista oameni împotrivitori, răzvrătiți, încăpățânați...
În ziua a şaptea, unii din popor au ieşit să strângă mană, şi n-au găsit. Atunci, Domnul a zis lui Moise: „Până când aveţi de gând să nu păziţi poruncile şi legile Mele? Vedeţi că Domnul v-a dat Sabatul; de aceea vă dă în ziua a şasea hrană pentru două zile. Fiecare să rămână la locul lui şi, în ziua a şaptea, nimeni să nu iasă din locul în care se găseşte.” Şi poporul s-a odihnit în ziua a şaptea. (Exodul 16:27-30)
După atâta împotrivire și cârtire, aveau și ei nevoie de odihnă! Bine măcar că deși anevoie au învățat până la urmă lecția ascultării, și-au căpătat odihnă!
Casa lui Israel a numit hrana aceasta „mană”. Ea semăna cu bobul de coriandru; era albă şi avea un gust de turtă cu miere. (Exodul 16:31)
Cum am putea descrie mana? Este greu de explicat. Era una aliment care conţinea toate substanțele nutritive de care copiii lui Israel aveau nevoie. Cred că avea gustul a orice şi-ar fi dorit evreii să mănânce. Era o hrană foarte interesantă și totuși adunătura de oameni din mijlocul poporului Israel s-a plâns de ea. Pasajul din Numeri 11:4-5 relatează un incident care ne ajută să înţelegem ce era mana: „Adunăturii de oameni, care se aflau în mijlocul lui Israel, i-a venit poftă, ba chiar şi copiii lui Israel au început să plângă şi să zică: «Cine ne va da carne să mâncăm? Ne aducem aminte de peştii pe care-i mâncam în Egipt şi care nu ne costau nimic, de castraveţi, de pepeni, de praz, de ceapă şi de usturoi.»” Acestor alimente le duceau dorul adunătura de oameni din mijlocul poporului Israel, acum când se aflau departe de ţara Egiptului.
Multe din alimentele de care le era dor erau, de fapt, niște condimente care nu aveau substanțe nutritive reale, precum castraveţii, pepenii, prazul, ceapa şi usturoiul. Când consumăm unele din aceste alimente nu suntem foarte atrăgători, nu-i așa? Cineva spunea: „Un măr pe zi ţine doctorul departe.” Însă, o ceapă pe zi ţine pe toată lumea departe de tine. O astfel de hrană consumă lumea din ziua de azi, hrană care nu dă sațietate, pentru că este doar un condiment. Oamenii aceia îşi aminteau ce mâncau în Egipt şi le era poftă de alimentele respective.
În Numeri 11:6, ni se spune: „Acum ni s-a uscat sufletul: nu mai este nimic! Ochii noştri nu văd decât mana aceasta.” Cu alte cuvinte, se plângeau că mana era singura lor hrană. Numeri 11:7 continuă: „Mana semăna cu grăuntele de coriandru, şi la vedere era ca bedeliumul.” Dumnezeu ar fi putut spune: „Acest popor dispreţuieşte mâncarea Mea, care este ca şi cum ai mânca pui prăjit, îngheţată, şi cea mai bună prăjitură, toate adunate într-un singur aliment.” Mana nu era o hrană monotonă, însă acelei adunături de oameni nu-i plăcea mana. Dar chiar dacă ar fi fost monotonă, era proaspătă, și-apoi erau în deșert!!!
Numeri 11:8 merge mai departe, spunând: „Poporul se risipea şi o strângea, o măcina la râşniţă, sau o pisa într-o piuă; o fierbea în oală şi făcea turte din ea. Mana avea gustulunei turte făcute cu untdelemn.” Mana putea fi gătită în multe feluri. O puteau măcina sau pisa, o puteau fierbe în oală sau să facă turte din ea. Probabil că s-ar fi putut publica Cartea de bucate a lui Moise cu 1001 reţete pe bază de mană. Copiii lui Israel, totuşi, au dispreţuit hrana cerească a lui Dumnezeu şi s-au plâns că trebuiau... s-o mănânce. Ei s-au săturat să tot mănânce mană și tânjeau după oalele cu carne din Egipt. Își doreau să se întoarcă în locul de unde fuseseră eliberați.
Mi-e teamă că aceasta este povestea multor oameni care s-au convertit şi au fost izbăviţi din „Egipt”. Ocazional, ei se mai întorc la prazul, la ceapa şi la usturoiul lor. Există creştini astăzi care trebuie s-o rupă total cu viaţa cea veche. Dragul meu, nu poţi continua să trăiești cum trăieşte lumea, folosind lucrurile din Egipt şi, în același timp, să fii de folos lui Dumnezeu şi să ai pacea lui Dumnezeu în inimă! Trebuie să aibă loc desprinderea totală de Egipt. Noi trebuie să trăim cu mana care vine din cer, cu Domnul Isus Hristos.
Moise a zis: „Iată ce a poruncit Domnul: «Să se păstreze un omer plin cu mană pentru urmaşii voştri, ca să vadă şi ei pâinea pe care v-am dat-o s-o mâncaţi în pustiu, după ce v-am scos din ţara Egiptului.» Şi Moise a zis lui Aaron: «Ia un vas, pune în el un omer plin cu mană şi aşază-l înaintea Domnului, ca să fie păstrat pentru urmaşii voştri.»” După porunca dată de Domnul lui Moise, Aaron l-a pus înaintea chivotului mărturiei, ca să fie păstrat. (Exodul 16:32-34)
Un urcior cu mană a fost pus în chivot, care este descris într-un mod mai detaliat în finalul cărţii Exodul. În chivot au fost puse 3 lucruri: (1) toiagul lui Aaron care înflorise; (2) urciorul cu mană şi (3) cele 10 porunci. Cele 10 porunci simbolizează faptul că doar Hristos a putut să păzească Legea. A respectat-o pentru mine şi pentru tine. Mana amintește de moartea lui Hristos pentru noi, El fiindu-ne dat ca hrană spirituală. Toiagul lui Aaron care a înflorit semnifică învierea Lui. Deasupra chivotului, slujind drept capac, se afla scaunul îndurării, unde se stropea sângele jertfelor. Numai Hristos a putut să îndeplinească aşteptările lui Dumnezeu. Doar El poate mântui şi aceasta pentru că a făcut ispășire cu propriul Său sânge. Datorită acestui fapt, Dumnezeu poate acorda îndurare omului păcătos.
Copiii lui Israel au mâncat mană patruzeci de ani, până la sosirea lor într-o ţară locuită; au mâncat mană până la sosirea lor la hotarele ţării Canaanului. Omerul este a zecea parte dintr-o efă. (Exodul 16:35-36)
Aceste două versete ne spun că poporul lui Israel a mâncat mană timp de 40 de ani şi ni se spune și care era raţia lor zilnică. Când, într-un final, au ajuns în Ţara Promisă, mana a încetat şi au mâncat din grânele ţării, însă mai târziu s-au plâns şi de acestea. Atunci au descoperit că mana era, totuși, o mâncare interesantă; de fapt, era chiar o hrană exotică, în comparație cu grânele pe care le aveau acum.
Este interesant faptul că mulţi oameni trăiesc pe baza experienţelor după ce au fost mântuiţi. Ei au fost la cruce, locul care vorbeşte despre moartea Domnului Isus, însă imediat încep să vorbească despre propriile lor experienţele. Când spun o mărturie, vorbesc doar despre experienţa lor și nu le place studiul biblic, pentru că acesta seamănă cu vechile grâne. Domnul nostru vrea să ne hrănim din Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă nu ai gustat încă din această mană, te îndemn să vii la Hristos! Psalmul 34:8 spune: „Gustaţi şi vedeţi ce bun este Domnul! Ferice de omul care se încrede în El!”, iar Ioan 6:51 redă cuvintele Domnului Isus, care a spus: „Eu sunt Pâineavie care s-a coborât din cer. Dacă mănâncă cineva din pâinea aceasta, va trăi în veac; şi pâinea pe care o voi da Eu este trupul Meu pe care Îl voi da pentru viaţa lumii.” Iată mana noastră, de care vă urez să nu vă săturați vreodată!
Paștele ilustrează mântuirea creștinului prin sângele Mielului Isus Hristos, dar viața creștină este mai mult decât izbăvirea de judecată sau pedeapsă. Experiențele Israelului în călătoria sa din Egipt spre Canaan sunt ilustrații ale luptelor și binecuvântărilor vieții creștine. Dumnezeu avea o dorință și-o țintă pt poporul Său – Canaan, care este o imagine a vieții creștine biruitoare, revendicarea moștenirii pe care-o avem prin Hristos. Din nefericire, nu toți creștinii care ies din Egipt ajung în Canaan. Ca vechii egipteni, mulți pier în deșertul necredinței, cârtirii, nemulțumirii, inconsecvenței și ispitelor.

Orice realizare a noastră e a Lui, orice bucurie de-a noastră ar trebui să genereze mulțumire la adresa Lui, orice alunecare de-a noastră să ne amintească bogăția îndurării, rabdării și bunătății Lui, care nu se lasă îndelung invocate.

Mai mult decât atât, noi suntem identificați și cu moartea, îngroparea dar și învierea lui Hristos, iar experiența botezului nou-testamentar este parte din simbolistica strâns legată de această realitate.

Va mai fi o trecere miraculoasă a aceluiași popor, în pragul Canaanului, când vor trece Iordanul și vor asista la prăbușirea zidurilor întărite – ceea ce va semnifica siguranța intrării credinciosului în moștenirea spirituală făgăduită, revendicată prin credință. Dar să nu ne grăbim... Deocamdată...

• Download1

Ne grăbim să reluăm observarea și reflecția asupra textului bilbic în care ne aflăm de o vreme: cartea Exodul. Apreciem dorința dvs. de a înainta împreună, și vă reamintesc la finalul episodului precedent i-am lăsat pe copiii lui Israel implementându-și de voie-de nevoie un obicei care le va acoperi o nevoie zilnică timp de 40 de ani. Numai un Dumnezeu credincios și îndeluuuung răbdător Își putea asuma și Se putea achita de o asem*nea sarcină: să saturi din cer timp de 40 de ani zi de zi o mulțime de două milioane de oameni aflată în marș – nu doar cu hrană tare, ci și cu apă! Cineva a calculat că pt a oferi un omer (cca 2,5 l) de mană de persoană celor două milioane de oameni – era nevoie de cca 5000 de metri cubi zilnic, adică cca 4 trenuri de cate 25 vagoane! Dar ne poate mira ceva la Dumnezeu? Poate doar lărgimea și adâncimea răbdării, bunătății și îndurării Lui, nicidecum vreo dimensiune sau valoare matematică!
Copiii lui Israel mărşăluiau deci prin pustie, aflându-se pe drumul ce duce către Muntele Sinai. Spuneam și data trecută, pe drum, Israel are parte de șapte experienţe reprezentative pentru viaţa creştină. Aș vrea să vă rog să nu uitaţi că „aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde şi au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste care au venit sfârşiturile veacurilor.” (1 Cor. 10:11). Toţi creştinii ar trebui să citească şi să ia aminte la aceste lecţii, care ne sunt oferite în imagini grăitoare. Cum am spus și data trecută, mana simbolizează și Cuvântul lui Dumnezeu, din care se hrănește constant poporul lui Dumnezeu aflat în pelerinajul vieții terestre către Canaanul ceresc – cf precizărilor Domnului Isus „Omul nu se hrănește numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care vine din gura lui Dumnezeu” (Matei 4:4). Mana din cer (de unde expresia consacrată „mană cerească”, desemnând o surpriză plăcută miraculoasă și abundentă care acoperă o nevoie) este însă înainte de toate o prefigurare a lui Isus Hristos, Pâinea vie (Pâinea vieții). Dacă ne-am lua timp să ne aplecăm asupra acestei paralele, reflectând am ajunge la concluzia că
Mana ne explică cine/cum este Domnul Isus: smerit (dimensiunea manei – mică); veșnic (bobițe rotunde – simbolul eternității); sfânt (bobițe albe); savuros și hrănitor (mana era dulce – vers. 31 și sățioasă/persistentă – poporul atrăit aproape 40 de ani cu mană!) Celălalt popor, adunătura corcită care însoțea Israelul voia și altceva, iar mana o măcina/pisa/cocea... Lecție spirituală: nu putem aduce îmbunătățiri nici Cuvântului lui Dumnezeu, nici perfecțiunii (ființei și lucrării) lui Hristos!
Mana ne arată cum a venit Domnul Isus: din ceruri (precum mana), noaptea (trebuia culeasă dis-de-dimineață), miraculos (odată cu roua, care menținea mana curată), în lumea împotrivitoare (precum pustia față de evrei), accesibil (mana a venit unde se aflau ei, venea după ei... precum Hristos, lucru afirmat de ap. Pavel în 1 Cor 10:4), generos și îndurător (precum mana constant oferită unui popor răzvrătit și nevrednic!).
Mana ne arată cum să ne raportăm la Domnul Isus: să-l dorim/simțim nevoia (foamea și setea), să ne plecăm înaintea Lui (mana era culeasă de pe jos – deci să ne smerim înaintea Lui), să-L luăm personal (mana nu avea nicio valoare admirată/apreciată – trebuia culeasă și consumată; așa trebuie să facem cu Domnul Isus și cu Sânta Scriptură!), trebuie să dăm năvală/să acționăm decis și cât mai devreme (mana dispărea când se ridica soarele; Cuvântul Domnului trebuie consumat cât mai matinal, iar Domnul primit cât mai repede/devreme în viață – ACUM! – pt că va veni momentul (ziua judecății) când nu va mai fi posibil!), și să continuăm să ne hrănim constant cu El (El este pâinea cea spre ființă dată pentru fiecare zi – precum mana care nu putea fi stocată; dar Cuvântul pe de altă parte trebuie strâns în inima, pentru a lupta împotriva păcatului și pt a sta în picioare în ziua cea rea!)
Dar așa cum poporul n-a mâncat carne goală/prepelițe, ci au primit și pâinea manei, la fel de grijuliu a fost Domnul și-n ce privește adăparea acestui convoi, care cu cât era mai îngrijit, cu atât era mai nemulțumitor și cârtitor! Era inevitabil ca marșul susținut prin pustie să solicite suplimentar acest popor neobișnuit cu lipsurile – așa că ori de câte ori resimt insuficențe, copiii lui Israel nu ezită să cârtească – o fac din nou când... însetează.
Toată adunarea copiilor lui Israel a plecat din pustiul Sin, după călătoriile zilnice, pe care poruncise Domnul să le facă; şi au tăbărât la Refidim. Acolo poporul n-a găsit apă de băut. Atunci poporul a căutat ceartă cu Moise. Ei au zis: „Dă-ne apă să bem!” Moise le-a răspuns: „Pentru ce căutaţi ceartă cu mine? Pentru ce ispitiţi pe Domnul?” Poporul stătea acolo, chinuit de sete, şi cârtea împotriva lui Moise. El zicea: „Pentru ce ne-ai scos din Egipt, ca să ne faci să murim de sete aici cu copiii şi turmele noastre?” (Exodul 17:1-3)
Copiii lui Israel erau într-o continuă cârtire. Cum aveau o nevoie sau jenă cât de mică, cum începeau să se plângă; cu toate astea, Dumnezeu le împlinește cu bunăvoință nevoile. Apoi apare altceva şi ei încep din nou să strige, să se plângă şi să încerce să găsească un vinovat. Aproape că-mi vine să afirm că această condiţie spirituală caracterizează multe biserici din zilele noastre, care altfel consideră că se află într-o stare excelentă.
Moise a strigat către Domnul şi a zis: „Ce să fac cu poporul acesta? Încă puţin, şi au să mă ucidă cu pietre.” (Exodul 17:4)
În acel moment, Moise era pregătit să paseze slujba sa altuia. Observaţi, vă rog, cum se îngrijește Dumnezeu de nevoile lor.
Domnul a zis lui Moise: „Treci înaintea poporului şi ia cu tine vreo câţiva din bătrânii lui Israel; ia-ţi în mână şi toiagul cu care ai lovit râul, şi p*rneşte!” (Exodul 17:5)
Acesta era toiagul dat lui Moise când s-a întors în Egipt și era simbolul şi pecetea autorităţii şi a puterii lui Moise.
„Iată, Eu voi sta înaintea ta pe stânca Horebului; vei lovi stânca şi va ţâşni apă din ea, şi poporul va bea.” Moise a făcut aşa, în faţa bătrânilor lui Israel. El a numit locul acela „Masa şi Meriba”, căci copiii lui Israel se certaseră şi ispitiseră pe Domnul, zicând: „Este oare Domnul în mijlocul nostru, sau nu este?” (Exodul 17:6-7)
Aceasta este prima menţionare a „stâncii” şi a „apei” care a curs din stâncă. Însă ce reprezintă stânca? Nu suntem lăsaţi să ghicim pe baza speculaţiilor sau a înţelepciunii noastre, ci Duhul Sfânt al lui Dumnezeu ne explică acest lucru în 1 Corinteni 10:1-4, unde se spune: „Fraţilor, nu vreau să nu ştiţi că părinţii noştri toţi au fost sub nor, toţi au trecut prin mare, toţi au fost botezaţi în nor şi în mare, pentru Moise; toţi au mâncat aceeaşi mâncare duhovnicească; şi toţi au băut aceeaşi băutură duhovnicească, pentru că beau dintr-o stâncă duhovnicească ce venea după ei; şi stânca era Hristos.”
Pâinea pe care a mâncat-o Israel Îl reprezenta pe Hristos, Pâinea Vieţii. Hristos este şi Apa Vieţii, iar stânca este o altă imagine a Lui. Apare aici un contrast între necredinţa poporului (vedeţi, poporul s-a îndoit aici de Dumnezeu) şi stânca de neclintit. Israel se baza pe pânze de păianjen şi pe trestii frânte. Micul nor al îndoielii le ascundea faţa lui Dumnezeu.
Stânca reprezintă un alt portret frumos al Domnului Isus Hristos. Psalmul 61:2 spune: „De la capătul pământului strig către Tine cu inima mâhnită şi zic: «Du-mă pe stânca pe care n-o pot ajunge, căci este prea înaltă pentru mine!»” Stânca este Hristos. Psalmistul spune din nou: „Îşi aduceau aminte că Dumnezeu este stânca lor şi că Dumnezeul atotputernic este izbăvitorul lor.” (Psalm 78:35). Apoi Petru ne spune: „Căci este scris în Scriptură: «Iată că pun în Sion o Piatră din capul unghiului, aleasă, scumpă; şi cine se încrede în El nu va fi dat de ruşine.» Cinstea aceasta este, dar, pentru voi care aţi crezut! Dar pentru cei necredincioşi, «Piatra pe care au lepădat-o zidarii a ajuns să fie pusă în capul unghiului», şi «o Piatră de poticnire şi o Stâncă de cădere. Eise lovesc de ea, pentru că n-au crezut Cuvântul, şi la aceasta sunt rânduiţi.»” (1 Pet. 2:6-8). În fine, și apostolul Pavel ne spune în 1 Corinteni 3:11 că: „nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă şi careeste Isus Hristos.”
Domnul Isus Hristos, aşa cum zice un imn creștin, este „O stâncă tare în vreme rea”. Deşi aceasta reprezintă o imagine minunată a Sa, ca temelie – Acela în care ne odihnim şi pe care este zidită biserica – o stâncă este ultimul loc în care te-ai aștepta să găsești apă de băut. Este la fel cum te-ai aștepta să poți extrage sânge dintr-un motor, sau suc de portocale dintr-o betonieră. Poţi admira durabilitatea stâncii, sau stabilitatea, și chiar forma ei. Poţi învăţa multe lecţii de la o stâncă. Poţi să o analizezi şi să o testezi – dar e foarte greu de crezut că poţi bea apă din ea! Isus este o Stâncă, dar viaţa Lui frumoasă şi trăinicia Lui nu vă vor mântui. Învăţăturile Lui nu vă pot răscumpăra. Viaţa şi învăţăturile Sale sunt ca nişte pietricele bine lustruite, gravate şi chiar de le-ai aplica la viaţa ta cu adezivul cel mai performant – ele tot nu te vor mântui. Aplicarea acestor principii predicate de Domnul Isus te pot lustrui un pic, dar El este încă Stânca de care te poţi poticni.
Poţi cădea pe Stânca care este Isus Hristos pentru a fi mântuit, dar niciun efort omenesc nu va putea scoate apă din Stâncă. Doar când stânca a fost lovită, a curs apă dătătoare de viaţă. Isus a fost crucificat şi numai credința în El și în moartea Sa substitutivă și ispășitoare te poate mântui. Stânca lovită este o imagine a morţii a lui Isus Hristos.
În cartea Numeri ni se relatează un al doilea episod în care adunarea lui Israel se plângea că nu avea apă. Prima oară când copiii lui Israel au cârtit că le era sete, Dumnezeu i-a spus lui Moise să lovească stânca şi apa s-a revărsat. În Numeri, însă, Dumnezeu îi dă lui Moise instrucţiuni diferite: „Ia toiagul şi cheamă adunarea, tu şi fratele tău Aaron. Să vorbiţi stâncii acesteia în faţa lor, şi ea va da apă. Să le scoţi astfel apă din stâncă şi să adapi adunarea şi vitele lor.” (Num. 20:8). Moise trebuia să vorbească stâncii, pentru că ea fusese deja lovită. Hristos a fost crucificat cu aproape 2000 de ani în urmă, şi când a spus pe cruce: „S-a isprăvit!” (Ioan 19:30), aceasta însemna că, într-adevăr, totul se terminase. Hristos nu trebuie și nu poate fi crucificat a doua oară! Dumnezeu este pe deplin satisfăcut de ceea ce a făcut Isus pentru tine. Întrebarea, însă, este: „Ești tu satisfăcut de lucrarea pe care Hristos a făcut-o pentru tine la cruce?” El a murit ca să te mântuiască și tot ceea ce îți cere Dumnezeu să faci este să crezi în Fiul Său!
Din Stânca, care este Isus Hristos, se revarsă astăzi binecuvântări spirituale. Apele binecuvântării se revarsă pentru a înviora buzele uscate. Efeseni 1:3 spune: „Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti, în locurile cereşti, în Hristos.” Stânca a fost lovită o dată şi din ea curge apă din belşug. Fântâna este plină ochi. Râul este umflat de aproape să dea peste maluri... Lumea poate avea apă din belșug, însă, în ciuda acestui lucru, există mulţi oameni ale căror suflete sunt ofilite şi limbile le sunt uscate. Milioane de oameni mor din lipsă de apă spirituală. Canalul este blocat de îndoieli, ros de păcat şi ascuns de indiferenţă. Canalul acesta este condamnat de cei care declară că-L cunosc pe Isus Hristos, dar care în realitate nu-L cunosc.
Sunt deranjat şi frământat de ceea ce văd în jur. Lumea este însetată, dar fie nu recunoaște, fie nu vrea să primească apa vieții, singura care satură cu-adevărat și care protejează de judecată și pune la adăpost pentru veșnicie! Aș vrea să te întreb cât pot de direct, personal, blând și responsabil: „Ai fost la Stânca lovită pentru a bea din apa vieţii?” Dumnezeu spune că dacă vei bea din ea, nu vei mai înseta niciodată!
Orice călătorie, oricât ar fi de scurtă, banală sau complicată, are parte de o sumedenie de potențiale pericole sau încercări. Dacă până acum Israel se confruntase doar cu propriile capricii și cu nemulțumirea și cârtirea pe care le purtau din greu în ei, egoiști și îngrijorați aproape exclusiv de trupuri, ei bine în trupurile acestea vor trebui să se confrunte și cu un prim pericol/primejdie venit(ă) din exterior: o nouă amenințare militară! În timpul marşului lor prin pustie, israeliţii au parte de o primă confruntare cu o națiune ostilă: Amalec. Amaleciţii reprezintă firea pământească în Scriptură, dar putem spune că Israel nu era la prima confruntare cu firea pământească, ci în fața primei confruntări militare.
Amalec a venit să bată pe Israel la Refidim. (Exodul 17:8)
Amalec era un urmaş al lui Esau şi amaleciţii deveniseră duşmani ai lui Israel. De fapt, ei nu au încetat niciodată să fie duşmanii lui Israel. Pentru prima dată, Israel se angajează într-o luptă. (Exodul 17:9-10)
Atunci Moise a zis lui Iosua: „Alege nişte bărbaţi şi ieşi de luptă împotriva lui Amalec. Iar eu voi sta mâine pe vârful dealului cu toiagul lui Dumnezeu în mână.” Iosua a făcut ce-i spusese Moise şi a ieşit să lupte împotriva lui Amalec. Iar Moise, Aaron şi Hur s-au suit pe vârful dealului.
Și Esau reprezenta firea. Aşa cum israeliţii nu-i puteau birui pe amaleciţi prin eforturi proprii, nici eu şi nici tu nu ne putem birui firea prin propriile noastre eforturi. Firea luptă împotriva duhului şi duhul împotriva firii (Pavel explică acest lucru în Galateni 5:17), „sunt lucruri potrivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi.” Acesta este tabloul care ne este prezentat în pustie, când Israel şi Amalec se ciocnesc frontal.
Când îşi ridica Moise mâna, era mai tare Israel; şi când îşi lăsa mâna în jos, era mai tare Amalec. Mâinile lui Moise fiind trudite, ei au luat o piatră, au pus-o sub el, şi el a şezut pe ea. Aaron şi Hur îi sprijineau mâinile, unul deoparte, iar altul de alta; şi mâinile lui au rămas întinse până la asfinţitul soarelui. (Exodul 17:11-12)
La o privire mai atentă, observăm că bătălia adevărată a fost cea de pe vârful muntelui, lupta dusă în rugăciune. Această bătălie nu a fost câştigată prin abilităţile militare ale lui Israel, pentru că ei nu erau adepţi ai războiului, și nu aveau soldaţi experimentaţi, nici bine înarmați. Această bătălie a fost dusă şi câştigată de Moise. Atunci când Moise nu mai putea să ţină mâinile îndreptate spre cer, copiii lui Israel începeau să piardă teren. Dacă nu era Moise, ei ar fi pierdut bătălia. Lucrul cel mai important de reţinut este că Duhul Sfânt este Singurul care ne poate da victorie asupra firii. Victoria vine pe măsură ce credinciosul umblă în Duhul. Când acţionezi independent de Duhul, Amalec sau firea câştigă uşor. Când mâinile lui Moise erau ridicate, israeliţii câştigau. Nici eu și nici tu nu putem să învingem firea pământească. Doar Duhul lui Dumnezeu poate face asta. (Exodul 17:13-14)
Şi Iosua a biruit pe Amalec şi poporul lui, cu tăişul sabiei. Domnul a zis lui Moise: „Scrie lucrul acesta în carte, ca să se păstreze aducerea aminte, şi spune lui Iosua că voi şterge pomenirea lui Amalec de sub ceruri.”
Haideți să ne oprim puțin şi să privim la acest om, pe nume Iosua. El este cel care-l va înlocui la momentul oportun pe Moise, și-l observăm lăsându-se pregătit pentru acea poziție. Iosua era un om obişnuit pe care Dumnezeu îl pregătea pentru sarcina ce-i stătea înainte. Dumnezeu îi spune lui Moise să repete în auzul lui Iosua că Amalec va fi distrus.
Dumnezeu ne va scăpa într-o zi de firea noastră pământească și îi suntem recunoscători pentru asta. Când Dumnezeu va lua Biserica în cer la Sine, El o va schimba. 1 Corinteni 15:52 confirmă acest lucru: „într-o clipă, într-o clipită din ochi, la cea din urmă trâmbiţă. Trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii, şi noi vom fi schimbaţi.” Dacă Dumnezeu ar lua Biserica aşa cum este ea acum, fără s-o schimbe, în cer ar fi ca pe pământul pervertit, pentru că noi l-am întina cu natura noastră veche. Fiecare ne ducem vechea natură ca pe un cadavru timp de ani de zile. Am vrea să scăpăm de ea, încercăm să scăpăm de ea, dar ea tot îşi face simţită prezenţa. Mulţumesc lui Dumnezeu pentru promisiunea că, într-o zi, ne va scăpa pe fiecare din aleșii Săi de vechea natură! Cei care aparţin lui Hristos vor fi schimbaţi într-o zi, şi vom fi făcuţi potriviţi pentru cerul cel nou și perfect. (Exodul 17:15-16)
Moise a zidit un altar şi i-a pus numele „Domnul, steagul meu”. El a zis: „Pentru că şi-a ridicat mâna împotriva scaunului de domnie al Domnului, Domnul va purta război împotriva lui Amalec, din neam în neam!”
Nu-l găsim noi prea des pe Moise construind altare. Spre deosebire de Avraam sau Isaac, Moise nu este omul altarelor. Asta nu înseamnă că e mai necredincios ca ei. În această ocazie specială, Moise ridică un altar cu nume deosebit: „Domnul este steagul meu”. Acest nume era probabil și un răspuns la însemnele puterii lui Amalec, un popor războinic, care venise probabil cu steagurile lui, pe când Israel, un popor mult mai paşnic nu avea aceste însemne. Dar ce frumos este că evreii recunosc că Domnul este steagul lor. El era de fapt tăria și singura lor nădejde și apărare. El lupta pentru ei, fără El nu puteau nimic!
Un verset (7) din Psalmul 20 spune cam aşa: „Unii se bizuiesc pe carăle lor, altii pe caii lor; dar noi ne bizuim pe Numele Domnului, Dumnezeului nostru.” Şi în ceea ce priveşte viaţa spirituală este la fel: unii se bizuie pe educaţia lor, alţii se încred în tradiţiile lor sau în lucruri care ţin mai mult de lumea aceasta decât de ceruri. Cred că astea le sunt de ajuns și le vor aduce mântuirea de care au nevoie. Însă în acest război spiritual pe care îl ducem noi toţi, nu noi putem aduce biruinţa prin orice am încerca noi. Singur Domnul Isus este acela care aduce biruinţa pentru noi. Orice încercăm noi este de prisos. El este semnul tăriei noastre. Crucea este steagul sub care trebuie să luptăm, altfel, este o luptă zadarnică şi fără sorţi de izbândă pentru noi.
Dragii prieteni, astfel s-a încheiat prin luptă a poporului evreu. A fost o luptă în care şi ei au fost chemaţi să intervină dar victoria a venit prin rugăciune.
Oare suntem noi conştienţi de puterea rugăciunii? Îi (re)cunoaştem noi puterea și efectele? În momentul în care mâinile lui Moise slăbeau, Israel era covârșit de Amalec. Când mâinile lui Moise se ridicau, Israel contraataca și recâștiga suprioritatea. Este o imagine potrivită a războiului spiritual. Când rugăciunea lipseşte din viaţa noastră, firea, natura păcătoasă este aceea care câştigă teren! În momentul în care venim în rugăciune înaintea Domnului nostru, Duhul lui cel Sfânt începe să îndepărteze natura noastră coruptă. lată de ce viaţa noastră spirituală este atât de strâns legată de rugăciune, care este imperios necesară nu doar în încercări și confruntări severe, dar mai cu seamă atunci!
În final, să reținem trei lucruri importante legate de acest episod din partea a doua a cap. 17 din cartea Exodul:
În primul rând, Dumnezeu promite că se va descotorosi, ne va scăpa de Amalec. Cu alte cuvinte, Dumnezeu va rezolva şi problema vechii naturi.
În al doilea rând, Dumnezeu nu va face niciun compromis cu vechea natură. El promite înlăturarea completă şi definitivă a acesteia. Domnul a luptat cu Amalec și i s-a împotrivit generație după generaţie, până la dispariţia acestui popor trufaș și păgân.
Un alt treilea aspect important aici este acela că acest conflict – cu firea pământească – va continua pe tot parcursul călătoriei și luptei vieții. În tot timpul cât copiii lui Dumnezeu vor mai locui în aceste trupuri, va persista acest conflict dintre dorinţele și manifestările noastre carnale, corupte, şi dorinţa Duhului lui Dumnezeu.
Apostolul Pavel însuși a fost nu doar conștient, ci și afectat de acest conflict, pe care l-a exprimat atât de bine în Romani 7:19 – „Căci binele, pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul, pe care nu vreau să-l fac, iacă ce fac!”
Deci nu ne rămâne decât ca – avizați de iminența acestui conflict dur – să-L declarăm pe Dumneze „Staegul nostru”, și înrolați sub puterea acestui drapel reconfortant, protector, atotbiruitor, să ne ducem curajoși bătăliile – conștienți și convinși că războiul e al Domnului, și că „suntem mai mult decât biruitori prin Acela care ne-a iubit” ! Să-I îngăduim să aducă victoria și pacea Sa care întrece orice pricepere – și în viaţa noastră!

• Download1